Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie

de la mănăstirea de maici Sfânta Treime - Cernigov

    

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulți sfinți și nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuși, chiar și în acest veac al credinței împuținate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veștmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povățuitor de nădejde pentru sute de monahi și mireni ce se luptau să-și afle calea prin devălmășia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinții săi erau niște țărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei șapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat și, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte și îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea și la vioară. La acea vreme, copiii erau învățați să cânte în biserică, și Luca s-a găsit aici în elementul său. A învățat cu repeziciune nu doar notele, ci și alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului - un talent întrebuințat tot restul vieții sale.

Era încă tânăr, când s-a simțit atras de viața monahală, și a însuflat pe câțiva din prietenii săi cu aceeași dorință. Respectând voia mamei sale, a așteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obștea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacitățile sale muzicale remarcabile au atras atenția arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut și faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Starețul și frații au devenit invidioși: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca și cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toți”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns și a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, și apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-și viziteze satul, într-o zi de praznic, și după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioși]. „Este greu pentru voi să lucrați pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toți. Și noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simț duhovnicesc, simțea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase și metaniere; le învăță să cânte și să citească în biserică, și le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparații” (1930) și toți au fost sfătuiți să plece. Batiușka și-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului și rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovnicești la geamul Batiușkăi. Nu-i primea pe toți, ci cu darul străvederii sale, știa dinainte cine are trebuință să îl viziteze.

Când începu războiul, Batiușka își adună copiii monahicești și întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domnițki-ul.

Batiușkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparații extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători și pe supraveghetor, fie de ridicau despărțituri, puneau dușumele, înlocuiau un acoperiș. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiușka i-a răspuns: „Vor ține douăzeci de ani, și atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a înghețat și le era cu neputință să își facă treaba. Atunci Batiușka s-a apropiat. Făcu semnul crucii și materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupației germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit și împărțit, dar autoritățile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând și a mers să-și împărtășească durerea cu Starețul. În dimineața următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăși la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Starețului, monahia s-a dus la aceleași autorități. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, și au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, și i-a spus Batiușkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu... Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, și acela devine blând și bun”.

Pe când Starețul era încă tânăr și locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creștin să viețuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, și el e lângă mine. Apoi mă închin și fac semnul crucii peste toate din jur, și se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Starețul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor și lucra adesea, după cerință, în casele oamenilor. „Ședeam, cosând, și ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, și i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoșat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obișnuința Rugăciunii lui Iisus, și i-a încurajat și pe alții să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovnicești, monahia M., povestea:

‚Am lucrat printre oameni învățați. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiușka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înțeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putință într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, și, pentru rugăciunile Starețului, cu vremea m-am învinovățit pentru a fi fost atât de încăpățânată. „Când Dumnezeu voiește, legile firii sunt răsturnate”.’

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiușkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtășise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăiește’. Într-o dimineață, totuși, se sculă și spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtășanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca și cum aș fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Și m-am ridicat.’

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citație să se ducă pe front, și venise la Starețul Lavrentie pentru o binecuvântare. Starețul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiușka se sculă din pat și mă blagoslovi. Apoi își puse epitrahilul, se rugă și zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, și Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanțe, din toate părțile. Nu te îndoi, și nu te teme. Încearcă să nu te lași prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ți ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că așa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ți se va petrece.”

‚Am fost uluit de cuvintele starețului și am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni și în mila Domnului și puterea Sa cea atotțiitoare față de mine, cel slab și păcătos. Atunci când am fost trimiși în bătălie, am simțit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură...’ 

Tăria rugăciunii Starețului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povestește:

„Mama mea era grav bolnav㠖 cu plămânii, și nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoșire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Starețul Lavrentie. Am mers, și i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Starețului, mama mea s-a însănătoșit și a trăit până la 90 de ani.”

O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea și spuse: „Căsătorește-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Starețul, „va da naștere preoților și episcopilor?’ Cuvintele sale prorocești s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit și a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Starețul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, și va primi o scrisoare, și îi mai zise: ‚Să știi că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poștașul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credință, relatează un alt caz al străvederii Starețului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiușka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuință ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli vești despre el. Însă, dacă mai primești o înștiințare, să îi faci pomenirea”.

„Și așa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăși pe front și nu știa dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înștiințare sosi, așa cum prevăzuse Starețul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiușka. Mi-a dat binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareț. Curioasă, m-am oprit și am auzit glasul Batiușkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu știu nimic. Du-te să-ți isprăvești de mâncat prăjiturile cu cremă, și nu mă mai deranja.” „Dar vreau să știu despre soțul meu”, spuse una dintre femei. „Nu știu nimic”, îi răspunse Batiușka cu asprime, și închise ușa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, și, într-adevăr, se dusese la Stareț ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise niște prăjituri și luase niște cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce știe el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiușka văzuse prin toate și nu a primit-o.

 Starețul obișnuia adesea să stea de vorbă cu iubiții săi fii duhovnicești despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru așa ceva – este deja [antihristul] și nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în așa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, și vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevărații creștini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni și slabi să se prindă de-o roată și să fugă după ei.”

Batiușka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Și oamenii vor fi înregistrați cu strictețe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, și soția va încerca să-l înduplece pe soțul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, și altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Și soțul va zice: „Soție dragă, fă precum voiești, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’... O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Starețul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar și bisericile închise, și le vor repara nu doar în afară, ci și pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor și ale clopotnițelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugați-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne așteaptă vremuri înfricoșate. Vedeți cu câtă viclenie se pregătește totul? Toate bisericile vor fi pline de măreție, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeți în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului și a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare și de ieșire din Ierusalim, pentru toți. Dar să nu încercați să vă duceți acolo, căci totul se va face pentru a înșela.”

„Antihristul se va naște dintr-o târf㠖 o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat și isteț, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri și va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoșare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Și acest băiat va crește ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinței, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfățișează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte și se va recunoaște numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, și pentru aceasta va fi omorât...”

„Prorocii Enoh și Ilie vor veni din ceruri, și vor explica și ei tuturor oamenilor și vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeți.” Și el îi va omorî, însă ei vor învia și vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înșelare drăcească, și va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi și îl va vedea. Va „însemna” pe toți „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toți creștinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creștinești ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, și apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulți dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoșată.”

„Semnul va fi în așa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creștinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiți. Domnul nu-și va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creștinii ortodocși nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Și din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”    

Îi vor ucide pe creștini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânși și ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta și vor vedea faptele sale. Vor ști că înaintașii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă și nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos și vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, și când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile și lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani și jumătate. Dar de dragul aleșilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotțiitor, și ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăși, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar ești tânără și poți trăi până atunci”, îi zise Starețul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din dou㠖 ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiușka, „și acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, și ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăință, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toți vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioși se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioșii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiușka. „Și până ce se va plini numărul îngerilor căzuți, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfârșit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viață ce sunt scriși în Cartea Vieții, pentru a plini numărul celor căzuți.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, și pretutindeni se va putea vedea o măreție nemaiîntâlnită”, spunea Batiușka. „Ci fiți cumpătați în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugați-vă mai mult, mergeți la biserică cât mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediți-vă și împărtășiți-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos mai des, și Domnul vă va da tărie.”

Batiușka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu fața-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulți dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiușka îi răspunse „Nu știu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiușkăi și îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiușka se ridică, se rugă și zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară și să intre în Împărăția Cerurilor.”

Și această prorocie s-a împlinit. Îl știm pe acest diacon din Lavra Peșterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârșea mult bine și cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi și, apoi, muri curând.

Adesea, Batiușka jelea și se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de câteva luni, Starețul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, așa cum însuși spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineții, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era liniște; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit și îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

 

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Trad.: Radu Hagiu