Biblioteca ortodoxă digitală VIOSTIL

Să aducem bucuria Învierii lui Hristos celor mai trişti ca noi!

viostil — Sat, 29 Mar 2014 05:35:55 GMT

Postul Mare invită să facem loc în viaţa noastră curăţirii de patimi, rugăciunii şi faptei de milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă “să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una dintre cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie”.

Asociaţia Obştească „LOGOS” lansează campania de binefacere „Să aducem bucuria Învierii lui Hristos celor mai trişti ca noi!” pentru doi tineri care au nevoie de ajutorul nostru.

În primul caz este vorba de Ion Stratan, un copil de 7 ani din satul Taraclia, r. Căuşeni.

Ion este diagnosticat cu Pubertate precoce forma centrală, completă, evoluţie progresivă. Pubertatea precoce reprezintă o tulburare endocrină şi se manifestă prin maturizarea prematură a organismului la copii.

Boala a fost descoperită când Ion avea un anişor şi de atunci băiatul a început să umble des pe la spitale.

Tratamentul medicamentos al bolii presupune administrarea a 12-18 fiole, costul uneia fiind de 4.500 lei. Astfel, costul total al tratamentului este de la 54.000 până la 81.000 lei.

De asemenea, Ion este diagnosticat cu Hamartom de tuber cinereum, o tumoare destul de rară pe creier. Boala poate fi tratată recurgând la operaţie, care poate fi efectuată într-un spital din Chişinău, iar ulterior va urma un ciclu de chimioterapie. Pentru aceasta e necesară suma de aproximativ 10.000 lei.

Părinţii lui Ion nu au posibilitate să achite aceste sume de bani, atât de necesare vindecării băiatului.

Asociaţia Obştească „LOGOS” îndeamnă pe toţi să nu fim indiferenţi la suferinţa lui Ion şi să ajutăm familia Stratan!

Pentru detalii apelaţi la:

024360344 sau 068224406 (Ina – mama lui Ion).

Rechizite bancare:

Pentru transferuri în lei

Stratan Ina
cod fiscal: 2002049032105
BC “Banca de Economii” SA, filiala nr.18 Căuşeni
Codul băncii: BECOMD2X618
Cont de decontare: 28091184981

===========================================

În al doilea caz e vorba de Alexandra Macovei din s.Vălcineţ (r. Călăraşi). La cei 18 ani ai săi, fata are probleme serioase cu coloana vertebrală, fiind diagnosticată cu scolioză displastică dorsală din dreapta. Scolioza este o afecţiune a coloanei vertebrale în care se poate observa o deviere în plan frontal, în cadrul căreia apare gibozitatea – rotaţia corpurilor vertebrale, manifestată prin ieşirea în afară a coastelor, coloana fiind în parametri normali dreaptă.

În 2010 Alexandra a fost nevoită să refuze operaţia costisitoare şi implanturile pentru corectarea coloanei vertebrale. Mai târziu medicii i-au recomandat familiei Macovei o clinică din Inguşetia (Rusia), unde tratarea acestei boli se face manual, fără intervenţii chirurgicale.

În cadrul celor două tratamente în Inguşetia i-au fost îndreptate deja câteva discuri. Cura de reabilitare i-a îmbunătățit starea generală a fetei, ea chiar s-a înălţat cu 5 cm. Dar defectele coloanei o împiedică să respire şi Alexandra are nevoie de încă două cure de rebilitare a câte 3 luni, pentru că forma scoliozei este foarte gravă.

Bani pentru achitarea tratamentului deja s-au găsit, însă părinții Alexandrei urmează să acopere cheltuielile pentru cazare și călătoria în străinătate. Costul unei zile de cazare este de aproximativ 1000 ruble ruseşti (20 EUR), iar costul total pentru două cure de rebilitare se ridică la 3600 EUR. Părinţii nu sunt angajaţi oficial, de aceea nu pot achita așa sumă, mai ales că trebuie să aibă grijă şi de cei doi băieţi mai mici.

Asociaţia Obştească „LOGOS” îndeamnă pe toţi oamenii de bună-credinţă să contribuie la acumularea sumei de bani necesare pentru acest tratament, astfel încât Alexandra să-şi realizeze visul de a fi sănătoasă!

Pentru detalii apelaţi la:

024432668 sau 068834885 (Ştefan sau Stepanida - părinţii Alexandrei).

Rechizite bancare:

Pentru transferuri în lei

Macovei Stepanida
c/p: 2001016288945
Cont bancar: 22251985725
BC “Moldova Agroindbank” SA fil. Călăraşi, AGRNMD2X768
Cod fiscal 1002600003778

Pentru transferuri în euro

Beneficiary: Macovei Stepanida
IBAN: MD91AG000000022522130960
Beneficiary Bank: BC “Moldova Agroindbank” S.A. fil. Calarasi, Moldova, nr. 28614010324, SWIFT: AGRNMD2X
Correspondent bank: PRIORBANK MINSK BELARUS, 1702083080012, SWIFT: PJCBBY2X

=======================================

Fie ca Praznicul Învierii Domnului Iisus Hristos să învieze în sufletele noastre orice simţământ nobil şi frumos!

Să aducem bucuria Învierii lui Hristos celor mai trişti ca noi!

Campania de binefacere se va încheia pe 20 aprilie.

Detalii pe >>> logos.md

Daruri de Craciun 6

viostil — Wed, 01 Jan 2014 21:18:01 GMT

Postul este perioada cea mai prielnică milosteniei şi rugăciunii, căci acestea ne înalţă la Dumnezeu.

Să luăm exemplu din viaţa Sfântului Mucenic Fanurie, care, trăind în pustie, era atât de milostiv, că hrănea drumeţii din puţinul pe care-l avea şi le aducea de departe şi apă de băut.

Având o dragoste deosebită pentru oameni, mai ales pentru cei aflaţi în necaz, el cu lacrimi multe se ruga pentru muţi, pentru care spunea: „Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, şi cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână şi cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslăvească numele Tău cel sfânt”.

Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi, zicând: „Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta de acum, cercetează şi deschide auzul robilor Tăi, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte şi toate sunetele de pe pământ”.

Şi atît de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu, că uneori şi păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile şi văzându-i lacrimile. Nici o rugăciune a lui Fanurie nu a rămas neascultată de către Dumnezeu.

Şi noi în perioada Postului Naşterii Domnului să ne rugăm pentru aproapele nostru care se află în necaz, să-i ajutăm pe cei nevoiaşi. Prin aceste fapte, care ne înalţă la Dumnezeu, noi sporim duhovniceşte. Căci scris este: „Cine îşi astupă urechea la strigătul celui sărman şi el, când va striga, nu i se va răspunde.” (Pildele 21, 13).

În perioada Postului Naşterii Domnului Asociaţia Obştească "LOGOS” a lansat campania de binefacere „DARURI DE CRĂCIUN - 6” pentru Şcoala Internat specială pentru copii hipoacuzici din satul Hârbovăţ (Călăraşi). Elevii de la internat trăiesc departe de rude şi apropiaţi, iar deficienţele lor nu le permit să se bucure de acele lucruri mici care fac viaţa mai frumoasă.

În această instituţie sunt internaţi 80 de copii cu deficienţe de auz din toate raioanele republicii.

În cadrul şcolii activează 4 cercuri pentru copii: de pictură, artă culinară, mîini dibace şi atletism.

Multe sunt necesităţile şcolii, copiii ducând lipsă în special de croşete, andrele, aţă milinie, rame de diferite dimensiuni, vopsele pentru vitraliu şi contur, vopsele pentru batic.

Campania se va încheia 25 ianuarie.

Să ajutăm aceşti copii lipsiţi de bucuria de a cunoaşte lumea sunetelor!

Să le aducem bucuria Naşterii lui Hristos!

Vom colecta ajutorul în cadrul unor întîlniri. Locul şi timpul vor fi actualizate periodic.

De asemenea, puteţi contacta pe:

Părintele diacon Veaceslav (preşedinte AO "LOGOS”)

tel. mob. /+373/ 79380879

tel. mob. /+373/ 68214343

email: veaceslav.bodarev@gmail.com

skype: bodarevveaceslav1

Victor (administratorul LOGOS.MD)

tel. mob. /+373/ 69077990

email: info@logos.md

Skype: victor.logos

Nadejda

tel. mob. /+373/ 069206888

Codexul Imparatesei Teodora

viostil — Sun, 24 Feb 2013 07:59:58 GMT

Codexul Imparatesei Teodora, sau Minusculul 565, este un manuscris grecesc, cu scriere minuscula, al celor Patru Evanghelii (Tetraevangheliar), pe pergament purpuriu, datat in secolul al IX-lea. Potrivit traditiei, manuscrisul a fost scris de catre imparateasa Teodora, sotia Imparatului

Se cunoaste faptul ca pergamentul purpuriu era initial restrans numai la folosirea sa de catre Imparatii Romani sau Bizantini. Pe un astfel de pergament, scrierea putea fi aurie sau argintie.

Sfanta Imparateasa Teodora era de origine din Paflagonia, fiind unui anume Marinus, comandantul regimentului militar. A fost sotia Imparatului Teofil Iconoclastul (829-842), insa nu a aderat la erezia iconoclasta impreuna acesta. Dupa moartea sotului ei, Sfanta Teodora a guvernat tara cu intelepciune vreme de 15 ani, deoarece fiul lor, Mihail, era inca minor.

Sfanta Imparateasa Teodora a convocat un sinod, la care iconoclastii au fost anatematizati, iar venerarea icoanelor recunoscuta in cultul Bisericii. Sfanta Teodora a stabilit celebrararea anuala a acestui eveniment, "Biruinta Ortodoxiei”, in prima Dumnicia din Postul Mare.

In 857 Sfanta Teodora s-a retras de la guvernare, lasand locul fiului sau, si a petrecut 8 ani in Manastirea Sfanta Eufrosina, unde si-a inchinat viata nevointelor ascetice. Se presupune ca aceasta copie a Sfintelor Evanghelii a fost scrisa de catre Imparateasa in aceasta perioada.

Sfanta Teodora a trecut la cele vesnice in jurul anului 867. In 1460, sfintele sale moaste, facatoare de minuni, au fost date de catre turci credinciosilor din Insula Corfu. Acestea se pastreaza pana astazi in Biserica Maicii Domnului "din Pestera”, capitala acestei insule.

Codexul Imparatesei Teodora este unul dintre cei doi minusculi purpurii existenti (Minusculul 1143 este celalalt), fiind scris cu cerneala aurie.

Codexul contine textul celor patru Sfinte Evanghelii, cu o serie de lacune (Ioan 11:26-48, 13:2-23, si Matei 20:18-26, 21:45-22:9, Luca 10:36-11:2, 18:25-37, 20:24-26, Ioan 17:1-12), pe 392 pagini de pergament. Pagina cuprinde o singura coloana a 17 linii de text.

Manuscrisul provine din zona Marii Negre. In 1829 a fost adus la Petersburg. Codexul se afla in prezent in Biblioteca Nationala Rusa din Sankt Petersburg.

Radu Alexandru

http://www.crestinortodox.ro

Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur

viostil — Mon, 11 Feb 2013 19:02:06 GMT

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi.

Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor. Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face. Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani. Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani. Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr. Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani. Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

ortodoxia.md

Cuvinte pentru o bună vieţuire - Sf. Maxim Mărturisitorul

viostil — Sat, 02 Feb 2013 18:55:21 GMT

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.

2. "Gatit-ai inaintea mea masa”… si cele urmatoare. "Masa” aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos "impotriva celor ce ne necajesc”. Iar "untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. "Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar "mila Lui” Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne "urmareste in toate zilele”, pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar "casa” insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit "indelungarea de zile” este viata vesnica.

3. Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzuinta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.

4. Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.

5. Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie: "in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuintii. Scaderile insa vin dupa aptitudini.” Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.

6. Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.

7. Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.

8. Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.

9. "Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau”, dar "il struneste si taraste robit”, nedandu-i nimic mai mult afara de hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atata cat este de trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta.

10. Pe cine iubeste cineva pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste deci cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta.

11. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului lacomia
pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: "Cei ce sunt in trup nu pot sa placa lui Dumnezeu”. Iar "cei ai lui Hristos si-au rastignit trupul dimpreuna cu patimile si cu poftele”.

12. Daca mintea inclina spre Dumnezeu, are trupul ca rob si nu-i da nimic mai mult decat cele de trebuinta pentru a trai. Iar daca inclina spre trup e robita de patimi, punand pururea grija ei in slujba poftelor.

13. Daca vrei sa biruiesti gandurile, tamaduieste-ti patimile si usor le vei scoate afara din minte. De pilda, pentru curvie, posteste, privegheaza, osteneste-te si petrece in singuratate. Pentru manie si intristare, dispretuieste slava, necinstea si lucrurile materiale. Iar pentru tinerea minte a raului, roaga-te pentru cel ce te-a suparat si te vei izbavi.

14. Nu te masura pe tine cu cei mai slabanogi dintre oameni, ci tinde mai degraba spre porunca dragostei. Caci masurandu-te cu aceia, cazi in prapastia inchipuirii de sine; dar intinzandu-te dupa aceasta, te ridici la inaltimea smeritei cugetari.

15. Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa se nasca in tine amaraciunea intristarii? Vadit este ca, facand astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptand impotriva fratelui.

16. Nu din trebuinta e atat de ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile.

17. Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.

18. Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze temandu-se de foamete, de batranete, de boala, sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pana si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.

19. Patru sunt oamenii care se ingrijesc de bani: cei trei de mai inainte si cel econom. Dar numai acesta se ingrijeste in chip drept, ca sa nu inceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.

20. Toate gandurile patimase sau atata partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau intuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, impleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la ganduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atatata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mancari si bauturi si intalnirea deasa si nerationala cu femeile insesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea in singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobandit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.

21. Dumnezeu se cunoaste pe Sine insusi, dar cunoaste si cele facute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu si cunosc si cele facute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaste Dumnezeu pe Sine si cele facute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu si cele facute de El.

22. Dumnezeu se cunoaste pe Sine in fiinta Sa cea fericita; iar cele facute de El din intelepciunea Sa prin care si in care a facut toate.” Dar Sfintele Puteri il cunosc pe Dumnezeu prin participare. El fiind deasupra participarii: iar cele facute de El prin perceperea aspectelor si sensurilor din ele.

23. Lucrurile facute simt in afara de minte; dar ea primeste inlauntrul ei vederea lor. Nu tot asa este la Dumnezeu cel vesnic, nemarginit si nesfarsit, care a daruit celor ce simt atat existenta, cat si existenta fericita si de-a pururea.

24. Fiinta rationala si mintala se impartasesc de Dumnezeu Cel Sfant, adica de bunatatea si intelepciunea Lui, prin insusi faptul ca exista si prin capacitatea de a fi fericita, ca si prin harul de a dainui vesnic. Prin aceasta cunoaste pe Dumnezeu. Iar cele facute de El le cunoaste, cum s-a zis, prin perceperea intelepciunii artistice contemplata in fapturi, care este simpla si fara ipostaza proprie, aflandu-se numai in minte.

25. Patru dintre insusirile dumnezeiesti care sustin, pazesc si izbavesc cele ce sunt, le-a impartasit Dumnezeu, pentru bunatatea Sa desavarsita, aducand la existenta fiinta rationala si mintala: Existenta, existenta vesnica, bunatatea si intelepciunea. Dintre acestea, primele doua le-a daruit fiintei, iar ultimele doua, adica bunatatea si intelepciunea, capacitatii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinta sa ajunga si zidirea prin impartasire. Pentru acestea se spune de ea ca s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; dupa chipul existentei, ca existenta si dupa chipul existentei vesnice, ca existenta vesnica; caci desi nu e fara de inceput, este fara de sfarsit; si dupa asemanarea Celui bun si drept dupa fiinta, cel bun si intelept dupa har. Adica toata firea rationala este dupa chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni si cei intelepti sunt dupa asemanarea Lui.

26. Toata firea rationala si mintala se imparte in doua: adica in firea ingereasca si in firea omeneasca. Si toata firea ingereasca se imparte iarasi in doua grupe generale si in doua feluri de vointe generale; intr-una sfanta si intr-una pacatoasa; adica in Sfintele Puteri si in dracii necurati. Firea omeneasca insa se imparte numai in doua feluri de vointe generale: evlavioase si necuvioase.

27. Dumnezeu, ca cel ce este insasi existenta, insasi bunatatea si insasi intelepciunea, mai adevarat vorbind chiar si deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar fapturile, care toate au existenta in participare si har, iar cele rationale si mintale, si capacitatea de bunatate si intelepciune, au ceva contrariu. Si anume existentei lor li se opune neexistenta, iar capacitatii de bunatate si intelepciune rautatea si nestiinta. Deci ca ele sa existe de-a pururi sau sa nu existe, sta in puterea Celui ce le-a facut: dar ca sa participe la bunatatea si la intelepciunea Lui, sau ca sa nu participe, sta in voia fiintelor rationale.

28. Elinii, spunand ca fiinta lucrarilor exista impreuna cu Dumnezeu din veci si ca numai calitatile din jurul fiintei le au de la El sustineau ca fiinta nu are nimic contrariu si contradictia este numai intre calitati. Noi insa zicem ca numai fiinta dumnezeiasca nu are nimic contrariu, ca fiind vesnica si infinita si daruind si altora vesnicia. Fiinta lucrurilor, insa, are contrara ei neexistenta. Deci sta in puterea Celui ce este cu adevarat ca ea sa existe de-a pururi sau sa nu existe. Dar fiindca Lui nu-i pare rau de darurile Sale, ea va exista vesnic si va fi sustinuta prin puterea Lui atottiitoare, chiar daca are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusa la existenta din neexistenta si sta in voia Lui ca ea sa fie sau sa nu fie.

29. Precum raul este lipsa binelui si nestiinta lipsa cunostintei, tot asa si neexistenta este lipsa existentei; dar nu a existentei celei adevarate si proprii, caci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce exista prin impartasire de existenta cea adevarata. Lipsa celor dintai atarna de vointa fapturilor; a celei de-a doua atarna de vointa Facatorului, care vrea insa, pentru bunatatea Sa, ca fapturile sa existe vesnic si vesnic sa aiba parte de binefacerile Lui.

30. Dintre fapturi unele sunt rationale si mintale si capabile de cele contrare, ca de pilda de virtute si pacat, de cunostinta si nestiinta; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constatatoare din elemente contrarii, adica din pamant, aer.

http://logos.md

Sfantul Eftimie cel Mare

viostil — Fri, 01 Feb 2013 18:16:34 GMT

El a trait in secolul al IV lea, pe vremea imparatului Gratian. S-a nascut in Melitina (Armenia), din pantece sterp si neroditor. Numele sau inseamna in limba greaca "voie buna”. La varsta de 29 de ani ajunge la Iersualim si se nevoieste intr-o pestera. Aici a savarsit nenumarate minuni: a hranit 400 de calatori, in timp ce nu avea paine nici pentru zece persoane; a deschis portile cerului, tamaduind pamantul de nerodire si a facut posibil, cu rugaciunea lui, ca multe femei sterpe sa aiba copii.

Una din aceste femei este sotia lui Terevon saracinul. Acesta isi aduce sotia stearpa inaintea lui Eftmie si ii spune: "Stiu sa ma plec cinstite parinte, ca te va asculta pe tine Dumnezeu, daca te vei ruga; pentru ca El face voia celor ce se tem de Dansul. Deci, fiindca atat de multa vreme a trecut si nu m-am putut invrednici a avea fiu, pentru ca aceasta era stearpa, te rog cinstite parinte, roaga pe Iubitorul de oameni sa ne daruiasca noua fiu". Batranul intelegand credinta lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingand cu mana pantecele femeii si a zis: "Mergeti, bucurandu-va intru Domnul, pentru ca iata va daruieste prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte barbateasca". Crezand cuvintele sfantului batran, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zamislit cea stearpa trei fii, dupa prorocia parintelui purtator de Duh.

Sfantul Eftimie a fost si un mare aparator al dogmelor bisericesti. Lupta impotriva lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei, il numeste luptator si invatator al dreptei credinte. Recunoaste cele doua nasteri ale Fiului, adica pe cea vesnica din Tatal si fara trup si pe cea sub vreme, din Fecioara Maica, cu trup insufletit; marturiseste ca in Hristos sunt doua firi -dumnezeiasca si omeneasca, dar neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite.

Slujitori ai marelui Eftimie au grait despre dansul: "Nu l-am cunoscut mancand ori vorbind cu cineva fara de mare nevoie, afara de sambata si de duminica. Nu l-am vazut pe dansul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori sezand putin, iar alteori o franghie spanzurata intr-un colt al acoperamantului chiliei tinand-o cu amandoua mainile, se impartasea putin de somn pentru nevoia firii". Sfantul Eftimie cel Mare a trecut la cele vesnice la varsta de 97 de ani.

Troparul Sfantului Eftimie cel Mare

Veseleste-te pustie ceea ce nu nasteai, bucura-te ceea ce nu aveai durere, ca ti-a inmultit tie fii barbatul doririlor celor duhovnicesti, cu buna credinta sadindu-i, cu infranarea hranindu-i, spre savarsirea bunatatilor. Cu ale carui rugaciuni, Hristoase Dumnezeule, mantuieste sufletele noastre.

Sursa:CrestinOrtodox.ro

Ura se naste prin pomenirea raului!-Sf.Macarie cel Mare

viostil — Fri, 01 Feb 2013 18:02:58 GMT

”Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului - din trufie, trufia-din slavă deșartă, slava deșartă - din necredință, necredința - din împietrirea inimii, impietrirea inimii din nelucrare, nelucrarea - din lenevire, lenevirea-din trândăvire, trândăvirea - din nerăbdare, nerăbdarea - din iubirea de sine. Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea - de bucurie, bucuria-de blândețe, blândețea - de smerenie, smerenia - de slujire, slujirea - de nădejde, nădejdea - de credință, credința - de ascultare, ascultarea - de simplitate.”

Cuviosul Macarie cel Mare

Botezul Domnului - Boboteaza

viostil — Sat, 19 Jan 2013 07:21:33 GMT

Pe 6 (19) ianuarie prăznuim Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează. Botezul Mântuitorului în Iordan, poartă şi denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greacă şi înseamnă "arătare", "descoperire". De ce arătare sau descoperire? Pentru că în momentul în care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Matei 3, 17).În acest sens, Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a nascut, ci când S-a botezat".

Boboteaza - scurt istoric

Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II lea, la Sfântul Clement Alexandrinul. Menţionăm că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Naşterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV lea, cele două sărbători au fost despărţite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua îm care Hristos S-a descoperit lumii

Afară de cele grăite de Iisus la vârsta de 12 ani în templu, Hristos nu a săvărşit nici o minune şi nu a rostit niciun cuvânt reţinut de evanghelişti. Incepând cu Botezul Său, Hristos iese din umbră şi începe să propovăduiască. A primit botezul la 30 de ani, vârsta maturităţii la evrei.

Iisus a venit la Ioan şi i-a cerut să-L boteze, nu pentru că avea nevoie de curăţire de păcate, căci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinţi creaţia. Că Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan, reiese şi din faptul că botezul lui Ioan îl ajuta pe om să conştientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se şi spune că era "spre iertarea păcatelor" (Luca 3, 3), pe care avea s-o aducă Hristos.

El primeşte botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creaţie. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Chiril al Alexandriei. Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om şi pentru întreaga creaţie. Prin cuvintele din rugăciunea citită la Bobotează: "Astăzi firea apelor se sfinţeşte...", nu trebuie să înţelegem că harul lui Dumnezeu se pogoara în timpul slujbei de sfinţire a apei peste toată apa care exista în diverse locuri, ci doar peste apa pregatită din timp pentru acest lucru.

În Botezul Domnului stau începutul şi temeiul Sfintei Taine a Botezului creştin

Acceptand să Se cufunde în Iordan, Hristos l-a îngropat pe vechiul Adam şi a început astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce să cureţe, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curăţit prin cufundarea Sa în Iordan, creaţia intinată de căderea omului în păcat şi a înlăturat puterea satanei. Astfel, în clipa când El S-a lăsat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorât peste creaţie.

În rugăciunea de sfinţire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curăţirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea să devină, prin pogorârea deplină a Duhului, loc al naşterii omului nou în Hristos.

Astfel, ritualul Botezului creştin repeta aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existenţială în alta: el se deschide cu lepădarile, menite să alunge puterea satanei şi se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

Boboteaza - sfinţirea apei

În ajunul şi în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunile arhiereilor şi preoţilor se sfinţeşte Agheasma Mare.

Creştinii ortodocşi gustă pe nemâncate din Agheasma Mare timp de opt zile. Agheasma Mare este folosită, în Ajunul Bobotezei, la sfinţirea caselor credincioşilor şi locuitoror acestora. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi: binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

http://ortodoxia.md/

Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, mare făcător de minuni

viostil — Tue, 25 Dec 2012 07:15:18 GMT

Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei,

mare făcător de minuni

12 decembrie (25 decembrie)

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescînd, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui David în blîndeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, pînă ce iarăşi sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăşi s-a rugat sfîntul şi s-a făcut senin.

Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste cîţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci aveau grîu strîns de mulţi ani şi, deschizîndu-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, cîştigînd cu neguţătoria prin alte părţi mult grîu şi aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vîndă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump şi să cîştige avere mai multă.

Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început a vinde grîul său foarte scump. Atunci a venit la dînsul un sărac, cerînd şi rugîndu-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin grîu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dînsul: "Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra". Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfîntul Spiridon cu plîngere spunîndu-i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfîntul a zis: "Nu plînge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfînt, că dimineaţa se va umple casa ta de grîu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugîndu-se de tine şi dîndu-ţi grîu fără plată".

Săracul, socotind că i-a zis sfîntul aceasta numai pentru mîngîierea necazului său, văzîndu-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinînd. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pămînt, iar hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grîul. Nemilostivul vînzător de grîu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigînd şi rugînd pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzînd grîul risipit pe drumuri, au început a-l strînge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grîu din destul, pe care, văzîndu-l bogatul, a început a-l ruga să ia cît va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului a mîngîiat-o, după proorocirea sfîntului.

Un plugar oarecare cunoscut sfîntului, în acea vreme de foamete, a mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grîu, cerînd pentru hrană grîu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobîndă în vremea secerişului. Acela, neînvăţîndu-se minte cu pierderea grîului celui dintîi, neschimbîndu-se din zgîrcenia sa şi neîndreptîndu-se, şi-a închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încît nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sîrguinţă şi a zis către dînsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grîu". Auzind săracul acestea, lucrător de pămînt fiind, a mers plîngînd la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunîndu-i necazul său. Arhiereul, mîngîindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducîndu-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punînd aurul acela în mîinile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vînzător de grîu şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grîu, cît va fi spre trebuinţa ta. Şi cînd va veni secerişul şi te vei îndestula cu pîine, atunci, răscumpărînd zălogul acesta, iarăşi îl vei aduce la mine".

Luînd săracul aurul din mîinile arhiereului, s-a dus cu sîrguinţă la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe datorie grîu săracului cît îi trebuia. După aceasta, trecînd vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu dobîndă grîul bogatului şi răscumpărînd zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfîntului Spiridon. Sfîntul, luînd aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicînd: "Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut". Deci, intrînd în grădină împreună cu plugarul şi punînd aurul lîngă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintîi, pentru ca şi acest om să cunoască, cîtă purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricîte voieşte Dumnezeu, le face.

Astfel, rugîndu-se el, îndată aurul acela luînd puterea de fiinţă, a început a se mişca şi se vedea întorcîndu-se şi tîrîndu-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mîinilor sfîntului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzînd acea minune, tremura de frică şi căzînd la pămînt, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire, înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfîntului.

Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit la judecătorul cetăţii şi pus în temniţă; apoi a fost osîndit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înştiinţîndu-se Sfîntul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă şi un rîu care era în cale, revărsîndu-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece. Făcătorul de minuni, aducîndu-şi aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea cînd era plin de apă şi crezînd în acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis către rîu, poruncindu-i ca unei slugi: "Stai! Stăpînul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să scape bărbatul pentru care mă grăbesc".

Aceasta zicînd sfîntul, îndată a stat rîul, oprindu-şi repejunile apei şi a făcut cale uscată sfîntului şi nu numai lui, ci şi celor ce mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfîntului şi minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat pe cel osîndit şi l-a dăruit pe el sfîntului sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greşelile cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească şi păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit să spele picioarele sfîntului. Iar el, ştiind faptele ei, a zis către dînsa: "Nu te atinge de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urînd pe cea păcătoasă sau lepădîndu-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoşi, fiind ucenic al Domnului, Care a mîncat şi băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci, pentru ca să o facă pe ea să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de cugetele ei cele necurate.

Cînd acea femeie mai vîrtos se nevoia, vrînd a se atinge de picioarele sfîntului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfîntul, cu blîndeţe şi cu iubire de oameni, o mustră, aducîndu-i aminte de păcatele ei şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirîndu-se şi spăimîntîndu-se că cele ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sînt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplîndu-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a căzut la picioarele sfîntului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrînata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară:Îndrăzneşte fiică, iertate-ţi sînt păcatele tale. Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas, femeia aceea şi-a îndreptat spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfîntului, se cuvine a şti şi rîvna lui pentru dreapta credinţă; deci cuvîntul ce ne stă înainte va arăta. Împărăţind marele Constantin cel întîi între împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase de ani de la împărăţia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credinţă zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi să hotărască că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi, urmînd cu totul nebuniei lui Arie, bîrfeau, zicînd că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu viaţa şi cu învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfîntului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rînduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor, din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covîrşeau pe alţii în înţelegerea credinţei. Atunci era împreună cu dînşii şi acest mare Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era mai de folos şi mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decît gurile altora şi decît legăturile silogismelor cele cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l ajuta pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie ascuţită de amîndouă părţile şi se mîndrea cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a rîde de învăţătura celor dreptcredincioşi.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfîntul Spiridon, fiind bărbat neînvăţat, care numai pe Hristos ştia şi pe Acesta răstignit. Iar Sfinţii Părinţi, ştiind învăţătura lui, căci n-a avut cît de puţină învăţătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meşter la cuvinte. Dar acesta, ştiind ce poate înţelepciunea cea de sus şi cît sînt de neputincioase puterile înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicîndu-i: "În numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune". Filosoful a zis: "Vorbeşte şi te voi asculta". Sfîntul a început a vorbi zicînd: "Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pămîntul, pe om din pămînt l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvîntul şi cu Duhul Său. Pe acel Cuvînt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mîntuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sînt acestea; pentru că acestea covîrşesc înţelegerea ta şi sînt mult mai înalte decît toată cunoştinţa".

Apoi, tăcînd puţin, a zis: "Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca să te încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura zidită şi stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sînt mai credincioşi decît urechile şi cel care este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această cărămidă, care este alcătuită din trei.

Acestea zicînd sfîntul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avînd în stînga cărămida şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh". Şi îndată strîngînd cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pămînt, iar lutul a rămas în mîinile sfîntului. Cei ce vedeau s-au înspăimîntat şi mai vîrtos filosoful, care, înspăimîntîndu-se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavînd gură s-o deschidă împotriva cuvintelor sfîntului, în care lucra o putere dumnezeiască, încît s-au împlinit cele scrise: "Nu stă în cuvînt împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere".

Apoi, filosoful a zis: "Cred că aşa sînt cele grăite de tine". Atunci bătrînul a zis: "Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe". Iar filosoful întorcîndu-se către prietenii şi către ucenicii săi, a zis: "Ascultaţi-mă: pînă cînd era cu mine întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de cînd, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrîn puterea şi facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă şi dintre voi cineva poate să înţeleagă ca mine, să creadă în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrîn, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit".

Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a fost biruit de sfîntul bătrîn spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi, iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.

Săvîrşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit şi lepădat Arie şi fiecare întorcîndu-se într-ale sale, s-a întors şi Sfîntul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinereţile şi vremea vieţii sale şi-a petrecut-o în feciorie curată, încît era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfîntul o femeie plîngînd şi spunînd că a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns, neştiut de nimeni. Sfîntul Spiridon, căutînd pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzînd lacrimile şi tînguirea femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la mormîntul fiicei sale, împreună cu casnicii săi şi a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicîndu-i: "Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre păstrare?" Iar ea, ca dintr-un somn lung deşteptîndu-se, a răspuns: "În cutare loc al casei (spunînd numele locului) l-am ascuns pe el". Şi iarăşi a zis către dînsa sfîntul: "Dormi de acum, fiica mea, pînă cînd te va deştepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obşte". Atunci s-au cuprins de frică toţi cei ce erau acolo, minunîndu-se şi înspăimîntîndu-se de acea minune preaslăvită, iar sfîntul, aflînd odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.

După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi împărăţia, a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsînd împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea cu sîrguinţă tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătîndu-i o ceată de mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleşi, care păreau a fi celorlalţi povăţuitori şi începă-tori; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sînt tămăduitorii bolii tale.

Deşteptîndu-se împăratul din somn şi gîndind la ceea ce văzuse, nu cunoştea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe aceia, al căror nume şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai ales cînd unul dintre ei încă nici nu era episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetăţile dimprejur şi căuta să-i cunoască pe dînşii şi pe cei doi episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai mulţi, din locuri şi mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dînsul episcopii din toată stăpînirea sa.

Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea rugăminte - şi în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat. Sculîndu-se Sfîntul Spiridon, a mers la împărat, luînd cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era episcop. Ajungînd în Antiohia au intrat în palatele împărăteşti. Sfîntul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mînă un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atîrnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfînta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfînta Cruce.

Astfel, intrînd el, una din slugile cele însemnate din palatele împărăteşti, văzîndu-l ca pe unul din cei săraci, a rîs de dînsul şi, nelăsîndu-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvîntul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscîndu-l că este episcop şi văzîndu-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungînd sfîntul înaintea împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis. Sculîndu-se de la locul său, s-a apropiat şi s-a închinat robului lui Dumnezeu, rugîndu-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul şi să-i vindece boala.

Sfîntul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos şi s-a bucurat de tămăduirea sa, cîştigată prin rugăciunile sfîntului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată ziua aceea s-a veselit împreună cu dînsul, făcînd ospăţ bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată slava împărătească, de frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor, cînd şedea împăratul şi de toată rînduiala cea minunată a aurului, cum şi de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dînsul: "Ce te minunezi, frate? Oare mîndria şi slava împărătească fac pe împărat mai drept decît alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare fiecare din săraci şi se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoşatului Judecător? Pentru ce cinsteşti cele trecătoare, ca şi cum ar fi neschimbate şi te minunezi de cele ce sînt de nimic, cînd mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sînt nematerialnice şi veşnice şi a iubi slava cea cerească şi nepieritoare?"

Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu şi să fie bun către cei ce sînt sub stăpînirea lui; către cei ce greşesc să fie milostiv, către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuieşte ajutor şi tuturor să le fie ca un părinte, cu bună îndurare plecîndu-se către fiecare şi îndată întinzînd mîna. Că dacă nu împărăţeşte cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decît împărat. În sfîrşit, l-a învăţat să ţie tare şi să păzească cele ce se cuvin dreptei-credinţe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.

Vrînd împăratul să mulţumească sfîntului pentru tămăduirea adusă prin rugăciunile lui, îi dădu mulţime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicînd: "Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa urîciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa şi a veni pe acest noian al mării şi a răbda asprimea de iarnă şi de vînturi, oare aceasta nu este dragoste? Şi pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a toată răutatea şi care lesne pierde toată dreptatea?" Astfel zicînd, sfîntul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să ţină la dînsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărţit săracilor, care le trebuiau.

Prin sfătuirea acestui sfînt, împăratul Constandie a scutit de dări preoţii, diaconii, tot clerul şi slujitorii bisericii, judecînd a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor.

Ieşind sfîntul de la împărat şi întorcîndu-se într-ale sale, a fost primit în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dînsul o femeie străină, care nu ştia să vorbească greceşte, aducînd pe braţele sale pe fiul său mort, pe care, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului, plîngînd şi neştiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfînt să-l învieze. Iar el, temîndu-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tînguire a celei ce plîngea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate?" Iar acela a răspuns: "Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce alta poţi face, decît numai să chemi pe Hristos, dătătorul de viaţă, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci şi nenorociţi să-i treci cu vederea?"

Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a înduplecat, a lăcrimat şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat cu fierbinţeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin Ilie a dăruit viaţa fiului saretencii şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe Spiridon şi a întors duhul de viaţă în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plînge. Maica, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare şi necazul inimii omoară pe om, ci uneori şi bucuria cea peste măsură face acelaşi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dînsa, după bucuria cea mare pentru învierea pruncului, îndată le-a venit întristare şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis sfîntul către diacon: "Ce vom face?" Iar acela iarăşi i-a dat sfatul cel dintîi şi sfîntul s-a întors la rugăciune, ridicîndu-şi ochii către cer şi mintea înălţîndu-şi către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morţilor viaţă şi numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pămînt: "Scoală-te şi stai pe picioarele tale"; iar ea, deşteptîndu-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul cu mîinile sale viu. Apoi a poruncit sfîntul femeii şi celor ce se întîmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfîntului, a dat acestea spre auzul tuturor credincioşilor, neascunzînd măririle şi puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.

Întorcîndu-se sfîntul acasă, a venit la dînsul un oarecare om, vrînd să cumpere din turma lui o sută de capre. Şi sfîntul i-a zis să aducă mai întîi preţul cel rînduit şi apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dînd preţul pentru nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaşte sfîntul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieţii. Deci, mergînd amîndoi în ocolul dobitoacelor, sfîntul a zis către negustor ca să ia atîtea capre pentru cît a dat preţul. Despărţind o sută de capre, le-a scos din ocol şi una din acelea, ca o pricepută şi roabă bună, cunoscîndu-se că este nevîndută de stăpînul său, s-a întors degrabă şi a alergat iarăşi în ocol. Negustorul, prinzînd-o a tras-o după dînsul; iar capra, smulgîndu-se iarăşi, a fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se smucea din mîinile lui şi fugea în ocol, iar el o scotea cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierînd şi bătîndu-l cu coarnele peste cap, se zvîrcolea încît se mirau toţi cîţi erau acolo. Sfîntul Spiridon, pricepînd lucrul şi nevrînd înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dînsul cu blîndeţe: "Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit preţul care se cuvenea pentru dînsa şi iată pentru aceea se smulge din mîinile tale şi fuge la ocol?" Deci acela, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit păcatul şi şi-a cerut iertare. Apoi dînd preţul şi-a luat capra şi aceea mergea acum singură după dînsul în linişte la casa aceluia ce o cumpărase pe dînsa, întrecînd la mers pe stăpînul său cel nou.

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegîndu-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea limpede.

Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la Vecernie şi s-a întîmplat atunci că nu era popor în acolo, decît numai slujitorii bisericeşti. Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe şi candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurîndu-se cu duhul. Deci cînd a strigat după obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălţime, strigînd: "Şi duhului tău". Şi era glasul acela dulce şi potrivit, covîrşind toată cîntarea omenească cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cîntare dumnezeiască de sus, cîntînd: "Doamne miluieşte". Glasul acela se auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încît alergau cu sîrguinţă la acel glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de uşi, îndulcea mai mult urechile şi inimile lor acea cîntare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decît numai pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cîntare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult.

Altădată, sfîntul stînd în biserică la cîntarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn în candelă şi era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică. Deci se mîhnea sfîntul de aceasta, ca nu cumva, stingîndu-se candela, să înceteze cîntarea Vecerniei şi să se sfîrşească pravila cea obişnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducînd vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din candelă şi s-au umplut acele vase cu untdelemn sfinţit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.

În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta cu acelaşi nume, la care mergea sfîntul din Trimitunda pentru oarecare trebuinţă. Atunci mergea cu dînsul şi Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecînd ei muntele ce se numeşte Pentadactil şi ajungînd la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe fructe, Trifilie, bucurîndu-se de acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpînul unui sat din Parimna şi să-l cîştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta îndelung, întru inima sa.

Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înţelegîndu-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeţi neîncetat cele deşarte, poftind sate şi vii, care cu adevărat nu sînt de nici un preţ, ci numai că se văd şi cu părere atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem locaş nefăcut de mîini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai înainte de vreme, prin gîndirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se face odată stăpîn acelora, are moştenirea care niciodată nu piere". Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă viaţă a avut, încît s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel şi de nenumărate daruri dumnezeieşti s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi pe alţii îi povăţuia către fapte bune, pentru că sporeau învăţăturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepădau li se întîmpla sfîrşit rău, precum ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte şi va urma.

Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în oarecare laturi pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, fiind o desfrînată, a zămislit în pîntece. Întorcîndu-se negustorul la casa sa şi văzînd pe femeie însărcinată, a cunoscut că a păcătuit şi, umplîndu-se de mînie, o bătea nevrînd să mai vieţuiască cu dînsa şi o izgonea din casa sa. Apoi, mergînd la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina şi cerea de la dînsul sfat folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi pentru mîhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea şi rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei: "Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei tale?" Iar femeia, pierzîndu-şi ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicînd că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mîniau asupra ei mai mult pentru minciună, decît pentru desfrînare şi îi ziceau: "Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă şi cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pîntece douăsprezece luni şi mai mult?" Iar ea întărea, zicînd: "Cel ce s-a zămislit în pîntece aştepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată şi pruncul să iasă din pîntecele meu".

Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gîlceavă, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Iar bărbatul cel blînd, Sfîntul Spiridon, aducînd-o spre pocăinţă, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îţi stă înainte şi pocăinţă mare, pentru că ţi-a rămas nădejde de mîntuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrînare ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire, neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica răsplată după fapta ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dîndu-ţi-se loc şi vreme de pocăinţă. Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din pîntecele tău pruncul acela pînă cînd nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce şi orbii, precum se zice, pot să o vadă".

Aceste cuvinte ale sfîntului, degrabă au venit la săvîrşire. Căci, apropiindu-se vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau pîntecele foarte rău, ţinîndu-se pruncul în pîntece. Însă fiind cu inima împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul său şi într-acea cumplită durere a murit, neputînd să nască. De acest lucru înştiinţîndu-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvîntul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dînşii cu fapta".

Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfîntului şi n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum şi despre o altă femeie bună.

O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă, avea un bărbat necredincios, care ţinea de credinţa păgînească. Deci femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi i-a spus necazul, rugîndu-l cu dinadinsul să se sîrguiască şi să întoarcă pe bărbatul ei la sfînta credinţă. Omul acela avea prietenie cu Sfîntul, ca vecin şi cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.

Odată şezînd la masă Sfîntul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: "Iată, stă la porţi un vestitor trimis de sluga care păzeşte turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin munţi. Deci, mergînd, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o peşteră şi nici un dobitoc din turmă n-a pierit". Deci a mers sluga aceea şi a spus trimisului cuvintele Sfîntului Spiridon. Trecînd puţină vreme şi încă nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunînd că întreaga turmă s-a aflat.

Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfîntul Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe şi pe cele de aproape şi părîndu-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cîndva licaoniţii au făcut lui Barnaba şi lui Pavel; adică să aducă tauri şi cununi şi să-i aducă jertfă. Iar sfîntul a zis către dînsul: "Nu sînt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sînt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care esta tăria şi puterea Lui cea atotputernică.

Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflînd vreme, sfătuia pe bărbatul său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăţia păgînească, să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă întru Dînsul. Şi aşa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfînta credinţă, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi s-a mîntuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă, precum grăieşte Sfînta Scriptură.

Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atît de mare arhiereu şi făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvîntătoare, singur ostenindu-se pentru dînsele. Odinioară, năvălind tîlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cîteva din ele şi voiau să iasă. Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe acei tîlhari cu legături tari şi nevăzute, încît nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi astfel au fost ţinuţi pînă dimineaţa. Făcîndu-se ziuă, a venit sfîntul la oi şi văzînd pe tîlhari legaţi cu puterea lui Dumnezeu, avînd mîinile înapoi şi picioarele nemişcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţîndu-i pe dînşii să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mîinilor lor să se hrănească, le-a dat cîte un berbec, zicînd: "Luaţi aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea". Apoi i-a slobozit pe dînşii în pace.

Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfînt aur pe datorie pentru negustorie şi, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie şi-i poruncea sfîntul să-l pună el singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfîntul nu lua seama de averea cea vremelnică, necercetînd cu tot dinadinsul dacă acela, luînd singur aur cu binecuvîntarea lui, apoi iarăşi aducînd şi punîndu-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvînta negustoria lui.

Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese şi-l tăinuia la sine, iar înaintea sfîntului a minţit, zicînd că l-a pus. Dar în puţină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un cîştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi ca un foc în taină i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfînt şi i-a cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfîntul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-şi ia singur, zicînd: "Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat".

Acela mergînd şi negăsind aur, s-a întors la sfînt deşert. Sfîntul i-a zis: "Cu adevărat, frate, pînă acum, afară de mîna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat". Iar acela, umplîndu-se de ruşine, a căzut la picioarele sfîntului, cerîndu-şi iertare. Sfîntul l-a iertat şi l-a învăţat să nu mai poftească ale celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi minciuna; pentru că dobînda care se cîştigă cu nedreptate, nu este dobîndă, ci adevărată pagubă.

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemînd pe toţi episcopii de sub stăpînirea lui, voia cu rugăciune de obşte să sfarme toţi idolii păgîneşti, fiind încă mulţime de idoli acolo. Deci, săvîrşindu-se multe rugăciuni cu sîrguinţă către Dumnezeu, soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugîndu-se mult patriarhul, cu mîhnire pentru sfărîmarea acelui idol şi stînd el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărîme cu rugăciunea lui. Patriarhul, scriind îndată Sfîntului Spiridon, carte cu rugăminte, chemîndu-l în Alexandria şi vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfîntul, primind scrisoarea aceea şi citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre Alexandria.

Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte Neapoli, şi ieşind sfîntul din corabie, îndată s-a sfărîmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înştiinţat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci cînd s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărîmat, îndată a zis către ceilalţi episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei, pregătindu-se, au ieşit întru întîmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dînşii şi luminător al lumii.

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: "El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfîntul Spiridon şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii - pentru că multă vreme în vîrsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţînd scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvînt de învăţătură în biserică poporului.

Învăţînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: "Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău". Acestea auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a zis către Trifilie: "Au doară tu eşti mai bun decît cel ce a zis pat, de te ruşinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicînd, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blîndeţea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toţi, ca cel ce era mai bătrîn cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întîi cu scaunul, cum şi făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se ruşineze de faţa şi de cuvîntul lui.

Se mai spune şi despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea şi, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă şi văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcînd degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînşii pe drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.

Atîta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încît în vremea secerişului, în arşiţa soarelui, sfîntul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al vieţii sale. Căci ieşind împreună cu secerătorii la seceriş - pentru că era smerit şi lucra cu mîinile sale, nemîndrindu-se de înălţimea dregătoriei - şi secerînd holda sa, deodată, în ceasul cel mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul lui, precum odinioară lîna lui Ghedeon; de care lucru toţi s-au minunat şi s-au mirat. După aceasta toţi perii capului său s-au schimbat şi unii s-au făcut galbeni, alţii negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a făcut aceea şi ce însemna. Iar sfîntul, pipăind capul cu mîna sa cea dreaptă, a spus celor ce erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi-i povăţuia pe toţi la fapte bune, iar mai vîrtos spre dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele.

După aceasta, trecînd nu multe zile, sfîntul şi dreptul său suflet l-a dat în mîinile Domnului său, Căruia cu adîncă cuvioşie şi cu dreptate i-a slujit toată viaţa sa; apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orînduit a se săvîrşi pomenirea lui în toţi anii, făcîndu-se multe minuni la mormîntul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamărit întru toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine şi de la noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon

(mare făcător de minuni)

(12/25 decembrie)

sursa: http://www.ortodoxia.md

Mos Nicolae

viostil — Wed, 19 Dec 2012 19:10:22 GMT

Sfantul Ierarh Nicolae

Este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre. Indiferent pe cine intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine "Mos Nicolae".

Cand eram copil, imi lustruiam ghetele si le puneam la fereastra ca sa fie umplute de daruri. Aveam prieteni care isi asezau incaltarile la usa, semn ca pe acolo avea sa vina Mos Nicolae. Nu m-am intrebat pe unde venea, pentru ca atat eu cat si prietenii mei ne trezeam cu daruri in ghete, semn ca Sfantul Nicolae putea veni si pe usa si prin geam. Si datorita sfinteniei sale, cunostea ce iti lipseste si iti aducea ceea ce iti doreai. Datorita acestei bunatati, multi copii il confundau pe Dumnezeu cu Sfantul Nicolae.

Sfantul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul "Istoriei Tripartite", afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.

Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei, atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii "Legenda Aurea" ("Legenda Sanctorum") a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica "Sfantul Gheorghe Nou" din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Va indemn sa luati chipul Sfantului Nicolae, ca nimeni sa nu mai planga pentru lipsa darurilor. Nu uitati ca in viata vesnica luam cu noi doar atat cat am daruit.

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Nicolae.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro

De Crăciun dăruieşte bucurie!

viostil — Tue, 18 Dec 2012 19:09:17 GMT

În acest an de sărbătoarea Naşterii Domnului Asociaţia Obştească „LOGOS” a decis să vină cu un apel către toţi oamenii de bună-credinţă de a ajuta trei familii creştine aflate în situaţii dificile.

1.Tamara

La cei 17 ani ai săi, Tamara Mişcenco din Chişinău are probleme serioase cu auzul, fiind diagnosticată cu surditate senzoneurală bilaterală cronică postinfecţioasă, forma moderată. Pentru a putea auzi normal, tânăra e nevoită să poarte în permanenţă un aparat auditiv performant. Procurarea şi montarea aparatului de către un medic specialist costă 600 euro, iar Tamara are nevoie de două aparate de acest gen pentru ambele urechi; astfel suma se dublează, iar familia fetei nu are asemenea bani. Procedura trebuie efectuată în cât mai scurt timp, în caz contrar boala ar putea evolua, soldându-se cu urmări şi mai grave pentru Tamara, afectându-i chiar şi memoria.

Tamara este în anul II la colegiu, învaţă de croitoreasă. Ea locuieşte împreună cu mama, sora şi bunica. Familia e întreţinută de mama, iar Tamara şi sora ei mai mare, studentă, caută un loc de muncă, însă deocamdată fără succes.

Toţi oamenii de bună-credinţă sunt rugaţi să contribuie la acumularea sumei de bani necesare, ca împreună, unindu-ne eforturile, să redăm sănătatea şi zâmbetul acestei tinere pline de speranţă, aflată acum într-o situaţie dificilă.

Pentru confirmare şi detalii apelaţi la: 069755092 (doamna Angela Mişcenco, mama Tamarei).

======================

2. Familia Stratan

Membrii familiei Stratan sunt cu toţii invalizi. Liuba Stratan îngrijeşte de cele două fiice ale sale: Doriana, de 13 ani, şi Maria, de 7 ani. Familia nu are un loc permanent de trai şi duce lipsă chiar şi de cele mai elementare lucruri: haine şi încălţăminte de iarnă, mâncare etc., iar alocaţiile oferite de stat ajung la 260 lei.

Maria necesită a fi operată, căci s-a născut cu un handicap fizic: urechea dreaptă închisă şi deformată (nu aude), iar la moment apar mari complicaţii la sistemul nervos. Ea nu suportă zgomotele, se agită mult, doarme rău noaptea, deoarece sunetele se reflectă numai dintr-o direcţie. Are nevoie urgent de operaţie, care costă peste 30 de mii de euro. Doriana este invalidă de gradul II, are epilepsie cu scăderea capacităţilor intelectuale, accese polimorfe dese. Mama lor, Liuba, este şi ea invalidă de gradul II, având epilepsie. Soţul ei a decedat în anul 2008 într-un accident rutier, iar familia a rămas pe drumuri. Deşi are studii superioare în teologie, Liuba nu poate activa în domeniu din acelaşi motiv de boală.

Familia Stratan speră în bunătatea şi receptivitatea oamenilor cu inimă mare, care pot să le ofere orice ajutor financiar şi umanitar.

Pentru detalii apelaţi la: 069015591 (Liuba Stratan).

Rechizite bancare:

Liuba Stratan

IDNP: 2001028306745

cont în lei: 2311710SV49226347100

eliberat (R) BC Mobiasbanca SA Groupe Societe Generale

codul băncii: MOBBMD22

cont în euro: 2311710SV49152407100

cont în dolari: 2311710sv49153117100

==================

3. Ana

Ana este mama a doi băieţei de 1 şi 3 anişori (Cosma şi Damian). Când era însărcinată cu al doilea copil, fiind în a 35-a săptămână de sarcină, ea a nimerit într-un accident rutier: microbuzul în care se afla s-a răsturnat şi Ana s-a ales cu multiple traume grave. A fost supusă mai multor operaţii, iar medicii i-au făcut mai întâi operaţie cezariană pentru a salva copilul. În urma traumelor ea a rămas paralizată de la gât în jos.

Neavând posibilitatea să urmeze un curs de reabilitare peste hotare (care costă 115 în Italia şi 145 mii euro în Marea Britanie şi care ar fi mai eficient), Ana face un curs la un centru medical din Chişinău. Cheltuielile lunare aproximative pentru reabilitare constituie 5000 lei, iar pentru procurarea medicamentelor sunt necesare lunar aproximativ 3000 lei. Familia cu greu face faţă acestor cheltuieli. Locuind cu părinţii, soţul Anei este nevoit să îngrijească permanent de ea, iar mama ei îngrijeşte de copii. Lucrează doar tatăl Anei.

Venim cu un apel să susţineţi familia Garabajiu pentru a depăşi momentele grele prin care trece aceasta.

Pentru detalii îl puteţi contacta pe soţul Anei: 068901277 (Oleg Garabajiu).

Rechizite bancare:

Pentru transferuri în lei

Rusu Ana Account nr.23111905946

beneficiary Bank BC MOLDOVA AGROINDBANK SA

fil. 5 Chisinau AGRNMD2X435

Adresa mun. Chişinău, str. Alecu Russo 63/6 MD-2044

Cod fiscal 1002600003778

Pentru transferuri în euro

Beneficiary: Rusu Ana, Account nr.: 23111922611

Beneficiary Bank: BC MOLDOVA AGROINDBANK S.A., SWIFT: AGRNMD2X

Pentru transferuri în dolari

Beneficiary: Rusu Ana , Account nr.: 23111922606

Beneficiary Bank: BC MOLDOVA AGROINDBANK S.A., SWIFT: AGRNMD2X

=======================

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”, „fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”, ne învaţă Mîntuitorul.

Să urmăm aceasta poruncă şi să nu fim nepăsători faţă de cei care au nevoie de ajutorul nostru. Să nu trăim numai pentru trup! Mila şi facerea de bine sunt lucruri iubite de Dumnezeu şi, în timp ce ele îşi fac sălaş în om, îl îndumnezeiesc şi-l fac întru totul următor binelui, aşa încât omul este de acum chip al fiinţei celei dintâi şi preacurate, care e mai presus decât orice minte.

Să ajutăm aceste trei familii creştine!

Să le aducem bucuria sărbătorii Naşterii Domnului!

Campania de binefacere va dura până la 20 ianuarie 2013.

Vom colecta ajutorul şi în cadrul unor întâlniri. Locul şi timpul vor fi actualizate periodic.

http://logos.md/forum

Nasterea Maicii Domnului

viostil — Tue, 21 Sep 2010 08:05:08 GMT

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.

Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, inseamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descantatoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nascatoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapadeasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

A.C.

Recomandari:
Primele reprezentari ale Maicii Domnului
Maica Domnului in Sfanta Scriptura
Maica Domnului in teologia si viata ortodoxa

http://www.crestinortodox.ro

În biserici Te voi binecuvânta, Doamne!

viostil — Sat, 18 Sep 2010 12:07:04 GMT

Acesta este titlul monografiei care prezintă viaţa şi activitatea sfintelor lăcaşe din raionul Căuşeni. Cele 25 de biserici din cuprinsul protopopiatului şi Mănăstirea "Sf. Femei Mironosiţe Marta şi Maria" reprezintă un lan mic, dar bine îngrijit în imensa ţarină a Ortodoxiei.

"Satele din raionul Căuşeni, la fel ca şi cele din întreaga Moldovă, au apărut într-un mediu creştin... Uimeşte puterea credinţei înaintaşilor noştri. Însă grele încercări a adus credinţei sec. XX, marcat de molima ateismului agresiv şi de cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut vre-odată omenirea. Mulţi preoţi ca Alexandru Cutierov di satul Fârlădeni, trei feciori ai preotului Matei Oranschii din Copanca şi mulţi alţii au fost duşi la ocne şi doar puţini au putut să revină pentru a-şi găsi loc de veci lângă enoriaşii lor. Parte de biserici, cum ar fi cele din satele Copanca, Chircăieşti, Plop-Ştiubei, Săiţi şi altele au fost bombardate şi prefăcute în ruine, altele, din Baimaclia, Zaim, Ursoaia, Tănătari, Pervomaisc, Grigorievca, Baccelia, or. Căuşeni etc. au fost închise de autorităţi, invocându-se motive formale... Mărturiile curate ale credinţei se prefăcuseră în triste mărturii ale lipsei de credinţă. Dar un lucru nu au putut face pe vrăjmaşii credinţei. Ei nu au putut izgoni pe Dumnezeu din inimile oamenilor.
Atunci când a apărut şansa redeschiderii bisericilor, enoriaşii s-au dovedit a fi multrâvnitori. Unele locaşe sfinte au fost reparate capital în doar câteva luni... Marea majoritate a bisericilor din raionul Căuşeni se află în proces de renovare în ciuda veniturilor modeste ale populaţiei. E şi meritul unor preoţi ca Victor Velciug, protopop de Căuşeni, Andrei Danu, Gheorghe Nebunelea, Boris Şatulov, Ioan Batrânac, Valentin Batag, Pavel Sorocean, Vasile Marcu, Mihail Stoleriu. Ei şi toţi ceilalţi asigură continuitatea istoriei multiseculare a nestrămutatei credinţe creştin-ortodoxe" - menţionează ÎPS Vladimir în prefaţa acestui volum.
Apariţia acestei cărţi este un merit al autorilor Vladimir Sărătilă şi Pr. Nicolae Jelihovschi, dimpreună cu toţi slujitorii şi oamenii de bună credinţă care au prezentat informaţia şi fotografiile din diverse parohii.
Fie ca această trudă să fie binecuvântată de Dumnezeu, iar cei care vor veni din urmă să aibă încă un izvor care ar vorbi despre trecutul, precum şi despre viaţa creştinilor ortodocşi din această regiune a ţărişoarei noastre.

www.mitropolia.md

Pomenirea Sfintei Marei Muceniţe Marina

viostil — Fri, 30 Jul 2010 07:10:29 GMT

Sfânta Mare Mucenita Marina s-a nascut în Antiohia Pisidiei din parinti de neam bun, dar nu binecredinciosi, fiind întunecati cu pagânitatea elineasca. Tatal ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. Dupa moartea mamei sale, ramânând orfana si în scutece, tatal sau a dat-o la o doica care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copilita, fiind hranita si venind în vârsta, s-a aratat a fi frumoasa cu trupul, dar mai frumoasa cu sufletul, pentru ca era împodobita cu buna pricepere si cu bun obicei. In vremea aceea, fiind mare prigoana împotriva crestinilor, preotii si clericii, învatatorii cuvântului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilolr, unii prin pustietati, altii prin munti si pesteri, iar altii prin sate, printre oamenii cei prosti. Ei se tainuiau în chip de saraci, dar unde puteau, invatau sfânta credinta în taina si pe multi întorceau de la înselaciunea idoleasca la crestinatate.
   Deci, s-a întâmplat ca fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevaratul Dumnezeu, cum s-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Prea Sfintei Fecioare si cum S-a nascut dintr-însa pazindu-i fecioria nestricata. Apoi cum a facut multe minuni si a patimit de buna voie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înaltat la cer si a pregatit celor ce cred în El si-L iubesc, viata cea fara de sfârsit, slava si împaratia cea vesnica. Sfânta Mare Mucenita Marina cea cu buna întelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea si nici nu graia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toata luarea ei aminte era acolo unde auzea ceva graindu-se despre adevaratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot asa nu se rusina a-L marturisi pe El cu gura, desi era înca nebotezata. Sfânta Marina dorea sa-si verse sângele sau pentru Hristos si cu el sa se boteze, ca într-o scaldatoare a botezului, precum a auzit ca multi din sfintii mucenici, de amândoua partile, barbateasca si femeiasca, s-au botezat în sângele lor, punându-si sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia si ea sa se faca urmatoare lor.
   Edesie, tatal ei, aflând ca fiica lui Marina, a crezut în Hristos, a urât-o si o socotea pe ea, nu ca pe o fiica, ci ca pe o straina. Dar Fecioafra Marina îsi punea nadejdea spre Tatal Cel ceresc. Deci, venind în vîrsta cea desavârsita, ca la 15 ani, a plecat odata la oile tatalui sau, care pasteau pe câmp, ca sa le vada. In acel timp, s-a întâmplat ca eparhul Olimvrie din partile Rasaritului, un muncitor cumplit al crestinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum si, vazând-o ca era frumoasa, s-a mirat de neobisnuita ei frumusete.
   Deci, îndata ranindu-se de dragostea ei, s-a gândit sa o ia de sotie. El, stând în loc si privind-o, a început a o întreba: ,,Fecioara, sa-mi spui mie despre tine tot adevarul, de ce neam esti, a cui fiica esti si cum te numesti, precum ca te vad foarte frumoasa la vedere. De esti din parinti liberi, te voi lua pe tine cu nunta legiuita, iar de esti roaba cuiva, te voi rascumpara si te voi face femeia mea,. Dar fecioara, înfrumusetându-se mai mult cu întelepciunea decât cu podoaba fetii si raspunzând cu blândete, i-a spus a cui fiica este si cum se numeste. Dar n-a tainuit ca este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamântul, si cu Acela însotindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuinta de alt mire.
   Eparhul, auzind ca fecioara este crestina, îndata, ca unul ce avea stapânire de la împarati asupra crestinilor ca sa-i munceasca, a poruncit ostasilor sa o ia pe dânsa si sa o aduca în cetate dupa dânsul. Insa cu cinste, precum ca auzise cuvintele ei cele fecioresti cu buna întelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nadajduind ca, prin îngrozirea muncilor, sa o întoarca de la Hristos si sa o aduca spre a sa voie.
   Fecioara, fiind dusa de catre ostasi, se ruga în auzul tuturor catre Dumnezeu, zicând "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu ma lasa si nu da sufletul meu întru stricaciune, ca sa nu ma biruiasca vrajmasii mei. Auzul meu sa nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Întelegerea mea sa nu se schimbe din înselaciunile lor cele spurcate, inima mea sa nu se înfricoseze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinta sa fie aruncata în noroiul lor si sa nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înaltimea sfântului Tau scaun si-mi da întelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca înarmându-ma cu puterea Ta si cu darul Tau înteleptindu-ma, sa stau fara de frica si sa dau raspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, cauta spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iata, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasare între cei ce o vâneaza si ca pestele în mreaja. Deci, vino si ma izbaveste de toate mestesugurile vrajmasului". Astfel rugându-se sfânta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
   Eparhul, intrând în cetate dupa obiceiul sau pagânesc, a adus jertfa necuratilor sai zei si a facut praznic în numele împaratilor sai, iar pe câti crestini a prins, pe toti i-a aruncat în temnita, ca sa fie bine paziti pentru munci. Pe fecioara Marina a încredintat-o la niste femei cinstite sa o pazeasca. A doua zi, eparhul, sezând la judecata înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi sa aduca pe Marina la întrebare, pentru ca gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusa în fata, el privea cu placere si cu dragoste trupeasca fara de masura la negraita ei frumusete. Apoi a început a vorbi catre dânsa, zicând: ,,Preafrumoasa fecioatra, toti zeii stiu ca-mi este mila de tineretile tale si-ti crut trupul tau cel tânar care cu podoaba înfloreste. Te rog, asculta-ma pe mine si adu jertfa zeilor, ca sa-ti fie bine, pentru ca multe averi si bogatii vei lua. Tu vei fi mai fericita decât cele de o vârsta cu tine si mai cinstita decât toate femeile din cetatea aceasta.
   Dar Sfânta Marina i-a raspuns: ,,Eu, învatându-ma a cunoaste pe Tatal Cel ceresc, pe Unul Nascut Fiul Lui, pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeu Cel adevarat si viu, deprinzându-ma a ma închina Lui si a-l aduice jertfa de lauda totdeauna, zeilor vostri, pe care nu i-am cunoscut, nu ma voi închina, nici le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fara de suflet si nesimtitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu. Atunci eparhul a zis: ,,Marino, iarasi ma rog tie, asculta-ma si cinsteste pe zeii cei nebiruiti, pentru ca de vei asculta sfatul meu, atunci îndata înaintea ochillor tuturor cetatenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de sotie si toti vor începe a te cinsti, ca pe sotia mea cea iubita. Eu îti voi fi spre slava si cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia si îndulcirea vietii mele. Deci, de nu ma vei asculta si vei defaima dragostea ce o am catre tine, atunci sa stii ca vei cadea în multe rele. Pentru ca ma vei sili sa te muncesc, chiar nevrând, si vei pierde în zadar o asa frumusete, sanatate si viata dulce. Astfel tu vei lua multe, amare si nesuferite munci, si de foc si fiare vei pieri.
   Sfânta a spus: ,, Eparhule, nu nadajdui ca vei schimba credinta mea întru Hristos, cu necredinta voastra, nici cu îmbunari si nici cu îngroziri, pentru ca sunt roaba credin cioasa Stapânului meu, Care a patimit de voie pentru mine. Daca pentru mine El a rabdat cruce si moarte, necrutându-Si sfântul Sau trup cel luat din Prea Sfânta Fecioara Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare sa mor si sa patimesc pentru Dânsul, necrutându-mi cu nimic sanatatea si pacatosul meu trup. Sa nu socotesti ca ma vei înfricosa cu îngrozirile tale. Iata, eu sunt gata sspre toate muncile si mortile tale, caci Acela spre care eu nadajduiesc ma va întari. Cele ce-mi zici pentru însotire, despre cinste, despre slava si despre bogatii, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Pentru ce sa ma lepad de Mirele meu Hristos, Imparatul Cel fara de moargte, si sa ma însotesc cu un om tiran si necredincios, mort cu sufletul? Niciodata nu voi face aceasta.
   Eparhul, auzind acele cuvine îndraznete ale Sfintei Marina si socotindu-le drept ocara mare si spre necinstea lui, s-a umplut de mânie si îndata, schimbând dragostea spre vrajba si spre urâciune, a poruncit sa dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întinda la pamânt si s-o bata fara crutare cu vergi. Sfânta fiind batuta fara de mila, trupul ei cel fecioresc, se risipea de bataile ce primea, iar sângele curgea din rani ca pâraiele, încât înrosea pamântul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, ca vedea pe fecioara muncita cumplit. Deci, multi dintre ei plângeau. Dar propovaduitorul striga: ,,Marino, jertfeste zeilor, ca sa nu-ti pierzi în desert frumusetea si sa te lipsesti mai înainte de vreme de aceasta viata dulce,,.
   Mucenita, ridicându-si ochii mintii catre Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor si întarire în nevointa sa cea patimitoare. Ea nu simtea dureri în munci, caci se întarea cu darul lui Hristos si rabda bataile ce i se dadeau ca în trup strain. Inca si unii din popor ziceau catre dânsa: ,,Fecioara, pentru ce îti pierzi frumusetea ta de buna voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecatorul. El te va pierde si se va sterge de pe pamânt pomenirea ta, iar noua ne este mila de tine!,, Sfânta a raspuns catre dânsii cu glas mare, ocarindu-i: ,,O, viclenilor sfetnici si ajutatori ai rautatii! Voi sunteti plini de duhul înselaciunii, precum mult sarpele a sfatuit cu viclesug pe Eva în Rai; tot asa si voi acum ma sfatuiti, sa ma departez de Dumnezeul meu. Deci, deparati-va de la mine voi,, lucratorii faradelegii, ca nu ma veti însela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul,,.
   Încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis catre mucenita: ,,Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndata vei primi munci si mai mari,,. Sfânta a raspuns: Fa toate cele ce-ti plac, atât tie cât si tatalui tau, diavolul, caci eu nu am grija de munci. Eu am pe Hristos, Care ma ajuta si El va rusina toate mestesugirile voastre!,,, Eparhul, mâniindu-se mai mult a poruncit s-o pironeasca la muncire cu piroane si cu ostii de fier sa-i strujeasca trupul. Ea, ridicându-si ochii spre cer, zicea: ,,Vrajmasii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; iar, Tu, Doamne, cauta spre mine si ma miluieste. Trimite-mi ajutorul Duhului Tau Cel facator de viata ca sa ma întelepteasca a marturisi Numele Tau cel Preasfânt si sa ma întareasca, sa stau cu vitejie împotriva diavolului si a slugilor lui, ca biruindu-i, sa-i umplu de rusine. Astfel sa fiu spre pilda celor de Te iubesc si îsi pazesc cinstea pentru Tine si sa câstig cu dânsii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecatii Tale,,.
   Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai pagânului muncitor, ca niste mâncatori de trupuri, îi striveau trupul si o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cadea si sângele îi curgea pe pamânt, încât i se vedeau oasele goale.Eparhul, neputând sa se uite la o muncire cumplita ca aceea, îsi acoperise fata. Si toti care erau de fata se mirau de o rabdare ca aceea a sfintei. Tiranul graia catre dânsa:"Marino, pâna când nu-ti va fi mila de tine? Iata ca ti s-a zdrobit trupul; deci, macar acum hotaraste-te a jertfi zeilor, ca sa nu pieri desavârsit". Mucenita, a raspuns: "O, fiara salbatica, care manânci trupuri omenesti! Tu te arati ca te milostivesti si ti-e mila de mine, dar eu nu ma jelesc pe mine, deoarece Insusi Hristos, Cel ce nu S-a crutat pe Sine. S-a dat pentru mine la munci si mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tau nebun si de-mi voi cruta trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împaratia cereasca?" Dupa aceasta, eparhul a poruncit sa ia pe mucenita de la muncire si s-o arunce într-o temnita adânca si întunecoasa, unde se aruncau cei osânditi la moarte.
   Sfânta Mucenita Marina, stând singura în temnita aceea, nefiind acolo alti osânditi, se ruga lui Dumnezeu cu caldura duhului sau, strigând din adâncul inimii: "Preaputernice Doamne, Caruia Iti stau înainte cu frica toate puterile ceresti; Incepatoriile si Stapâniile se cutremura înaintea fetei Tale si toata zidirea se tine, se schimba si se înnoieste cu taria Ta cea atotputernica. Tu, Stapâne, cauta din înaltimea cerului spre mine, smerita, netrebnica si nevrednica roaba Ta, ca spre Tine nadajduiesc, la Tine am nazuit si spre numele Tau patimesc. O, Preamilostive cauta si vindeca acest trup ranit de batai si rupt ca un sac! Innoieste sufletul meu si-l pazeste în Imparatia Ta. Da-mi putere ca sa biruiesc si sa calc pe vrajmasul meu, precum se calca nisipul cu picioarele. Sa sfarâm puterea aceluia cu ajutorul Tau cel nebiruit, ca si în mine sa se preamareasca Preasfânt Numele Tau, în veci!"
   Sosind noaptea si sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndraznit a înfricosa pe mucenita prin niste înfiorari de naluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamarire a placutei Sale. Deci, fara de veste s-a cutremurat temnita si s-a vazut iesind dintr-un foc ca un fum, o oarecare stralucire si s-a aratat diavolul în chip de balaur pestrit, mare si înfricosat. El era înconjurat si încins împrejurul trupului sau cel vazut, de multi serpi mici si de vipere. Diavolul a suierat înfricosat si, cascând gura mare si spurcata, lasa o putoare nesuferita. El, înconjurând împrejur pe mucenita, îi facea frica mare si spaima; apoi, deschizându-si gura cea spurcata, a navalit si a apucat capul sfintei înghitindu-l. Astfel ca mucenita se parea ca este înghitita de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Ea nu s-a deznadajduit însa, nici nu s-a îndoit în credinta; ci, îndreptându-si toata mintea catre Dumnezeu, a facut pe sine semnul Sfintei Cruci si îndata a vazut crapându-se pântecele balaurului, iar ea a iesit întreaga si nevatamata din înghitirea lui. Din acel ceas a pierit toata înfricosarea, nalucirea si vedenia diavoleasca, pentru ca, desfacându-se pamântul, a înghitit pe balaur si pe toti serpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad.
   Sfânta Mucenita, fiind stralucita de o lumina cereasca si uitându-se în sus, a vazut acoperamântul temnitei ridicat si raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Ea a vazut o cruce mare stralucind cu lumina negraita, iar deasupra crucii vedea o porumbita alba ca zapada, care graia astfel: "Bucura-te, Marino, înteleapta porumbita a lui Hristos, caci ai biruit pe vrajmasul cel rau... Bucura-te si te veseleste, fiica Sionului celui de sus, caci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înteleptele fecioare, vei intra în camara cea nestricata a Mirelui Celui fara de moarte, a imparatului ceresc!"
   Porumbita graind acestea catre dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negraita bucurie si placere, iar trupul ei cel rupt se vindeca.Ea singura simtea în sine cum crestea carnea în ranile ei si le umplea. Pielea cea ranita s-a vindecat si i-a trecut toata durerea si neputinta. Astfel s-a facut cu tot trupul sanatoasa si frumoasa, ca si mai înainte. Ea s-a întins spre multumirea lui Dumnezeu, strigând si zicând: "Te binecuvântez pe Tine, Stapâne; Te preamaresc Doamne, Dumnezeul meu, si laud numele Tau; ca, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat si ai tamaduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întarit si nu m-ai dat în mîinile vrajmasilor mei; ci, aratându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt. Infricosarile lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurându-ma si veselindu-ma de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, ma rog bunatatii Tale celei iubitoare de oameni, ca sa ma învrednicesti pe mine baii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, asa si cu apa spalându-ma, sa ma aflu vrednica a intra în camara Ta, ca esti binecuivântat în veci!" In niste vedenii si descoperiri ca acestea si într-o bucurie ca aceasta praznuind Sfânta Marina, a petrecut toata noaptea aceea, pâna ce s-a luiminat ziua, când a sosit si vremea sfârsitului nevointei sale.
   A doua zi, eparhul Olimvrie iarasi a sezut la judecata sa cea necurata si nedreapta, adunându-se la priveliste tot poporul. Poruncind el ca sa o scoata pe mucenita din temnita, a pus-o înaintea sa la întrebare. Vazând-o pe ea cu fata luminoasa si cu tot trupul întreg si sanatos, neavând nici o urma de ranile cele de ieri, s-a mirat foarte mult si tacea uimit, nepricepând cum mucenita, care ieri a fost ranita peste tot, într-o noapte s-a tamaduit desavârsit. Inca se mira si poporul de acea minunata tamaduire. Deci, unii ziceau, ca mare este puterea lui Hristos, iar altii o numeau pe aceea vraja.
   Eparhul, abia deschizându-si gura, a început a zice catre sfânta: "O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii nostri, caci milostivindu-se spre tineretea si frumusetea ta, te-au vindecat de ranile tale. Deci, se cade si tie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, sa le rasplatesti cu jertfe multumitoare, iar mai vârtos se cade tie,, ca sa fii urmatoare si mostenitoare tatalui tau, precum el slujeste zeilor în rânduiala jertfelor, tot asa si tu vei face jertfitoare si le vei sluji lor în tloate zilele vietii tale". Sfânta a raspuns: "Nu se cuvine mie sa las pe Dumnezeul meu Cel adevarat si viu si sa slujesc zeilor vostri celor mincinosi si morti. Mai ales se cade si tie, sa cunosti pe Unul Dumnezeul cerului si sa crezi în El. Puterea Lui ai vazut-o în mine, caci tu m-ai rupt ieri în bucati, El asta-noapte, într-un ceas m-a facut întreaga si sanatoasa; pentru ca El este doctor Atotputernic al sufletelor si al trupurilor omenesti". Dar, împietritul eparh a poruncit ca iarasi s-o chinuiasca.
   Atunci au spânzurat-o din nou la muncire si, aducând lumânari aprinse, îi ardeau spatele si coastele ei, iar ea, afundându-si mintea în Dumnezeu, cu rugaciunea ce o facea, în taina inimii ei, rabda acele chinuri în tacere. Ea a fost arsa ca un carbune si fripta ca niste carne de mâncare. Dupa ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: "Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tau a trece prin foc, învredniceste-ma a trece si prin apa Sfântului Botez, ca, spalându-ma de pacate, sa ma duci la împaratia Ta!" Muncitorul, auzind ca mucenita a pomenit de apa, a zis: "Iata, înseteaza, ticaloasa! Se cade a o adapa pe dânsa".
   Deci, el a poruncit sa traga un poloboc foarte mare si sa-l umple cu apa si sa arunce într-însul pe mucenita legata, ca, afundându-se în apa, sa se înece. Slujitorii când au luat-o ca s-o arunce în apa, ea a zis cu glas mare: "Doamne, Iisuse Hristoase, Care cu barbatie scoti pe cei ferecati, Care dezlegi legaturile mortii si ale iadului si ridici din morminte cu voia dumnezeiestii Tale puteri, cauta spre roaba Ta si rupe legaturile mele, iar aceasta apa sa-mi fie spre Sfântul Botez si spre a doua nastere, cea spre viata vesnica; astfel ca, dezbracându-ma de omul cel vechi, sa ma îmbrac în cel nou si sa ma arat Tie în camara Ta în haina cea de nunta!".
   Asa rugându-se mucenita, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apa si, afundând-o, voiau sa o înece. Atunci îndata s-a cutremurat pamântul si legaturile mucenitei s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinsi de mare frica, au fugit de lânga poloboc, pentru ca venise de sus o raza de lumina negraita deasupra capului sfintei si i s-a aratat iarasi acea porumbita alba pe care o vazuse mai înainte pogorându-se din înaltime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gura o cununa de aur si zburând pe deasupra capului mucenitei, se atinse cu picioarele de crestetul capului ei si iarasi zbura în înaltime. Vedenia aceasta era vazuta nu numai de sfânta, ci si de unii din cei ce stateau de fata, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru ca în popor erau multi crestini tainuiti, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
   Sfânta, stând în apa, fara a se scufunda, cânta slavind si binecuvântând numele cel mare al Prea Sfintei Treimi: al Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Apoi s-a vazut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând pâna la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbita aceea, zburând, a sezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: "Pace tie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumusetii cea nevestejita si te vei odihni cu sfintii în împaratia cerurilor!" Poporul, auzind acel glas, înca si pe mucenita vazând-o iesind din apa cu trupul sanatos, neavând pe sine nici urma de arsuri, ci fiind întreaga, alba cu trupul si frumoasa, îndata o multime mare de barbati si de femei au crezut în Hristos si s-au marturisit ca sunt crestini, aratându-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspaimântat vazând întoarcerea catre Hristos a poporului celui atât de numeros. Deci, nu stia ce sa faca.
   El, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmata cu sabiile trase asupra poporului si a poruncit ca pe toti cei ce slaveau numele lui Hristos sa-i taie. Deci, câti erau acolo necredinciosi sau fricosi, aceia au fugit. Iar câti cu adevarat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atrunci au cazut ucisi din amândoua partile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezându-se în sângele lor si curatindu-se de toate pacatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununati cu mucenicie.
   Dupa aceasta, eparhul a condamnat si pe mucenita a fi taiata cu sabia. Deci, Sfânta Marina, fiind scoasa afara la locul cel de taiere, a cerut putina vreme la cei ce o duceau pe ea si, întorcându-se spre poporul cel ce venea dupa dânsa, îi sfatuia pe toti sa cunoasca pe Unul adevaratul Dumnezeu, facatorul lor si sa fuga de înselaciunea diavoleasca si de pierzarea închinarii la idoli. Apoi, plecându-se la rugaciune, s-a rugat din destul pentru toti. Atunci, deodata s-a cutremurat pamântul si a venit frica peste toti. Multi au cazut la pamânt de frica, chiar si calaul, pentru ca Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfintii Sai îngeri, S-a aratat din cer miresei Sale, chemand-o pe dânsa întru odihna Sa, întinzându-Si mâinile ca sa-i primeasca sufletul ei. Ea, umplându-se de negraita bucurie, a rugat pe calau ca degraba sa-si savârseasca porunca lui. Deci, ea si-a plecat cinstitul sau cap sub sabie si astfel a fost taiat, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului si l-a dus la locasurile ceresti.
   Sfânta Mare Mucenita Marina si-a sfârsit nevointa muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Patimirea ei a scris-o cel ce a vazut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleasi vedenii care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat-o credinciosilor spre folos si spre cinstea si pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, si spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, sa-I fie cinste si slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin !

„Zoia cea de piatră”: o minune din zilele noastre a Sfântului Nicolae

viostil — Wed, 28 Jul 2010 10:50:37 GMT

Articol apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă.

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

[1] În Rusia, Naşterea Domnului se prăznuieşte pe 25 decembrie după calendarul vechi, adică 7 ianuarie pe stil nou – Anul Nou civil cade astfel în mijlocul Postului.

Publicat in Minuni contemporane.

De catre FAMILIA ORTODOXA – 28.07.2010