Recomandă-ne
Meniu
Căutare aici
Forma de intrare
Linkuri utile


Articole recente
[29.03.2014]
Să aducem bucuria Învierii lui Hristos celor mai trişti ca n...
[02.01.2014]
Daruri de Craciun 6
[24.02.2013]
Codexul Imparatesei Teodora
[11.02.2013]
Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cu...
[02.02.2013]
Cuvinte pentru o bună vieţuire - Sf. Maxim Mărturisitorul
[01.02.2013]
Sfantul Eftimie cel Mare
[01.02.2013]
Ura se naste prin pomenirea raului!-Sf.Macarie cel Mare
[19.01.2013]
Botezul Domnului - Boboteaza
[25.12.2012]
Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, mare făcător de minu...
[19.12.2012]
Mos Nicolae
[18.12.2012]
De Crăciun dăruieşte bucurie!
[21.09.2010]
Nasterea Maicii Domnului
[18.09.2010]
În biserici Te voi binecuvânta, Doamne!
[30.07.2010]
Pomenirea Sfintei Marei Muceniţe Marina
[28.07.2010]
„Zoia cea de piatră”: o minune din zilele noastre a Sfântulu...
[01.06.2010]
Istoria Sfintei Noii Mănastiri Neamţului, care se află în Ba...
[20.03.2010]
Să ajutăm copiii cu deficienţe de auz!
[12.02.2010]
Apariţie editorială: "Mitropolitul Visarion Puiu: Viaţa şi o...
[09.02.2010]
Puterea Rugăciunii și Oamenii de Știință!…
[09.02.2010]
Cum ierarhizăm prioritățile în viața noastră…(pildă)
Imagini recente
Home » Catehism ortodox [ Adauga... ]

 
Catehismul ortodox este cartea in care se cuprinde pe scurt invatatura de credinta a Bisericii Ortodoxe.
 

Ortodox inseamna dreptcredincios sau dreptmaritor. Ortodox este acela care are in sufletul sau dreapta credinta in Dumnezeu, care se inchina dupa cuviinta lui Dumnezeu si care traieste dupa poruncile Lui.

Ortodoxia este dreapta invatatura de credinta, de inchinare si de traire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii, la inceput, in chip mai general, prin alesii Sai din poporul evreu, pana la venirea Mantuitorului, si apoi, in chip lamurit, prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Invatatura aceasta este tinuta de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, fara stirbiri si fara adaugiri omenesti, adica asa cum a descoperit-o Mantuitorul, cum au vestit-o Sfintii Apostoli, cum au talmacit-o Sfintii Parinti si cum au propovaduit-o slujitorii bisericesti din neam in neam, pana in zilele noastre.


 
Scopul insusirii si pastrarii invataturii ortodoxe este o vietuire dupa voia lui Dumnezeu in lume si dobandirea mantuirii.

Mantuirea este slobozirea din robia pacatului si a mortii precum si dobandirea vietii celei vesnice, in unire cu Dumnezeu. Mantuirea ne-a fost facuta cu putinta de Dumnezeu prin Intruparea, Jertfa si Invierea Fiulul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, care a venit in lume "pentru noi si pentru a noastra mantuire". Adica, Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin lucrarea Sa de mantuire a deschis pentru oameni portile imparatiei cerurilor, care erau incuiate dupa caderea in pacat. El da putinta tuturor care voiesc sa-L urmeze, in Biserica Sa, sa intre in acea Imparatie sau viata vesnica.

Mantuirea deci este un proces teandric complex si continuu, la care suntem angajati intreaga noastra viata, din care pricina ni se si spune: "Lucrati mantuirea voastra" (Filipeni 2, 12). Prin urmare nimeni nu poate spune in aceasta viata: Sunt mantuit.


Orice om se poate mantui, daca indeplineste conditiile mantuirii. Caci Dumnezeu nu impiedica pe nimeni de la mantuire, ci "voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului" (1 Timotei 2, 4).


Conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bune. Adica acela se mantuieste care face parte din adevarata Biserica, unde se poate impartasi de dumnezeiescul har, prin Sfintele Taine, unde dobandeste dreapta credinta in adevarul mantuitor si unde este indrumat sa savarseasca fapte bune.

Primirea harului dumnezeiesc este de neaparata trebuinta pentru mantuire, fiindca insusi Mantuitorul ne spune: "Fara de mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5), iar Sfantul Apostol Pavel zice: "In har sunteti mantuiti" (Efeseni 2, 5); credinta este si ea de neaparata trebuinta, fiindca "fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu" (Evrei 11, 6) si "cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16); si tot asa de neaparata trebuinta sunt si faptele bune, caci "credinta fara de fapte este moarta" (Iacob 2, 26); iar cei "ziditi intru Hristos spre fapte bune" sunt ziditi (Efeseni 2, 10).


Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Biserica Ortodoxa, care este "stalp si temelie adevarului" (1 Timotei 3, 15), ea pastrand si propovaduind fara nici o schimbare adevarul dumnezeiesc asa cum l-a invatat Domnul nostru Iisus Hristos, cum l-au raspandit in lume Sfintii Apostoli, cum l-au talmacit Sfintii Parinti si cum l-au aratat sfintele sinoade a toata lumea.


Biserica Ortodoxa are adevarul deplin sau invatatura credintei celei adevarate de la Dumnezeu. El Insusi a incredintat Bisericii acest adevar, ca ea sa-l pastreze prin puterea si grija Duhului Sfant, si sa-l propovaduiasca neimputinat pina la sfarsitul veacurilor, prin slujitorii ei.


Dumnezeu a dat acest adevar prin Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca. L-a dat in chip nedeplin si numai pregatitor prin patriarhii, proorocii si dreptii Vechiului Testament, iar deplin si desavarsit prin Iisus Hristos, Fiul Sau intrupat. "In multe randuri si in multe chipuri a grait de demult Dumnezeu parintilor nostri, prin prooroci, iar in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul", zice Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei I, 1.


Prin Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca se intelege acea lucrare a lui Dumnezeu prin care El se face cunoscut oamenilor, impartasindu-le acestora adevarul despre fiinta, voia si lucrarile Sale. Scopul pentru care Dumnezeu se descoperit oamenilor este ca ei sa creada drept in El, sa-L cinsteasca dupa cuviinta si sa-i indeplineasca voia, pentru ca astfel sa se poata mantui.

Prin Descoperirea dumnezeiasca se intelege totalitatea sau intreaga comoara a adevarurilor pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor spre mantuirea lor.

Descoperirea dumnezeiasca este absolut necesara, intrucat fara dumnezeiasca Descoperire, oamenii numai cu simturile si cu mintea lor n-ar fi putut niciodata sa cunoasca pe Dumnezeu si voia Lui.


Descoperirea dumnezeiasca s-a dat pentru toti oamenii, caci toti au nevoie de mantuire; dar nu s-a dat tuturor de-a dreptul, fiindca nu toti erau vrednici s-o primeasca de-a dreptul de la Dumnezeu, din pricina necuratiei cauzata de pacat si, ca urmare, a slabiciunii firii omenesti. De aceea Dumnezeu a ales pe unii oameni vrednici, ca sa primeasca de-a dreptul de la El Descoperirea si sa fie vestitorii ei fata de toti care voiesc s-o primeasca.


Vestitorii Descoperirii dumnezeiesti au fost mai intai: Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacob, care au primit si au predicat inceputurile Descoperirii; apoi proorocii Moise, David, Ilie, Isaia, Ieremia, Iezechiil, Daniil si alti prooroci, care au continuat, intarind mai cu seama nadejdea in venirea Mantuitorului. Dar vestitorul desavarsit al Descoperirii dumnezeiesti este Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, Mantuitorul nostru Iisus Hristos, a doua Persoana din Sf. Treime, "lumina cea adevarata, care venind in lume lumineaza pe tot omul" (Ioan 1, 9). Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si om adevarat, ne-a adus Descoperirea deplina a lui Dumnezeu, caci "nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal si nici pe Tatal nu-l cunoaste nimeni, fara numai Fiul, si caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Matei 11, 27). Descoperirea dumnezeiasca a raspandit-o Mantuitorul in lume prin Sfintii Sai Apostoli.


Descoperirea dumnezeiasca trebuie sa fie primita ca credinta tare si sub indrumarea Bisericii, celei adevarate, careia Dumnezeu i-a incredintat pastrarea si talcuirea Descoperirii Sale. Fara neincetata calauzire din partea Bisericii si fara deplina ascultare din partea noastra fata de ea, suntem in primejdie de a intelege gresit Descoperirea dumnezeiasca si de a apuca pe caile ratacite ale credintelor desarte.


Descoperirea dumnezeiasca pastrata de Biserica se cuprinde in Sfanta Scriptura si in Sfinta Traditie, care din aceasta pricina se numesc izvoare ale Descoperirii dumnezeiesti sau izvoare ale credintei.


 Sfanta Scriptura sau Biblia este adunarea cartilor sfinte, care cuprind Descoperirea dumnezeiasca.

Sfanta Scriptura se imparte in doua parti, anume Legea Veche sau Vechiul Testament, care cuprinde cuvantul lui Dumnezeu catre oameni inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, si Legea Noua sau Noul Testament, care cuprinde Descoperirea dumnezeiasca adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos.

Sfanta Scriptura a fost scrisa sub insuflarea Duhului Sfant, care a luminat mintea unor barbati alesi ca sa priceapa cuvantul lui Dumnezeu si i-a pazit ca sa nu greseasca in scrisul si predica lor. Sfantul Apostol Pavel zice: "Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura" (2 Tilmotei 3, 16); iar Sfantul Apostol Petru zice: "Nu prin voia oamenilor s-a facut vreodata proorocire, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait fiind purtati de Duhul Sfant" (2 Petru 1, 21).


Sfanta Scriptura, in multe parti ale ei, nu se poate intelege usor. Sfantul Apostol Petru spune despre Epistolele Sfantului Apostol Pavel: "In ele sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (2 Petru 3, 16).


Numai Biserica poate sa talcuiasca fara greseala Sfanta Scriptura, pentru ca numai Biserica este pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti. Caci Bisericii, prin Sfintii Apostoli, i-a dat Mantuitorul fagaduinta Sa sfanta, ca ramane cu ea pana la sfarsitul veacurilor; iar Dumnezeu-Tatal a trimis pe Duhul Sfant ca s-o pazeasca de orice greseala, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care zice: "Mergand invatati toate neamurile, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i pe dansii sa pazeasca toate cate am poruncit voua; si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor" (Matei 28, 19-20); "si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va da voua, ca sa ramana cu voi in veac. Duhul adevarului" (Ioan 14, 16-17); "iar Mantuitorul, Duhul cel Sfant, pe care-l va trimite Tatal intru numele meu, acela va va invata toate si va va aduce aminte de toate cate am grait eu voua" (Ioan 14, 26).

Singura Biserica are darul de a nu putea gresi, fiindca este condusa de insusi Iisus Hristos, capul ei nevazut si are ajutorul si luminarea Sfantului Duh pururea cu ea. De aceea Biserica singura este "stalpul si intarirea adevarului" (1 Tim. 3, 15). Asadar numai aceia care au primit putere, incuviintare si insarcinare de la Biserica si numai in numele Bisericii pot si au dreptul sa talcuiasca izvoarele Descoperirii dumnezeiesti, adica Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.


Oricine poate sa citeasca Sfanta Scriptura, insa nu si s-o talcuiasca (s-o explice) si nici sa invete pe altii. Caci zice insusi cuvantul Scripturii: "Aceasta trebuie s-o stiti mai intai de toate, ca nici o proorocie (invatatura) a Scripturii nu se talcuieste dupa bunul plac al fiecaruia" (2 Petru 1, 20); "Oare toti sunt Apostoli? Sau toti prooroci? Sau toti invatatori?" (1 Corinteni 112, 29).

Este si firesc sa fie asa si pentru faptul ca Sf. Scriptura este scrisa pe parcursul a aproximativ 1500 de ani, ultima carte din Noul Testament in urma cu aproximativ 1900 de ani. Daca o carte scrisa acum 200-300 de ani se citeste greu, cu atat mat mult Cartea cartilor, scrisa in atat de mult timp si de atata vreme.


Pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi se cere, mai intai, sa facem parte din Biserica si sa stam sub neintrerupta indrumare a slujitorilor ei. Caci cine nu asculta de Biserica, nu asculta de Hristos-Domnul, iar cine se leapada de Biserica, se leapada de Hristos. De aceea Mantuitorul le spune Sfintilor Apostoli: "Cel ce va asculta pe voi, pe mine ma asculta si cine se leapada de voi, de mine se leapada; iar cel ce se leapada de mine, se leapada de Cel ce m-a trimis pe mine" (Luca 10, 16). Al doilea, se cere sa avem credinta nestramutata in cuvantul lui Dumnezeu si in Biserica Ortodoxa, care il propovaduieste fara nici o schimbare, fara nici o adaugire sau stirbire. Al treilea, se cere sa avem buna cucernicie, gand bun si sincer de a ne intari credinta si a ne povatui spre fapte bune.

Celor ce indeplincsc aceste conditii, Mantuitorul le spune: "Fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pe el" (Luca 11, 28); iar catre cei care fac altfel zice: "Va rataciti, nestiind Scripturile si nici puterea lui Dumnezeu" (Matei 22, 29).


Daca ni se ivesc nedumeriri cand citim Sfanta Scriptura trebuie sa mergem la preotul Bisericii noastre, caruia sa-i dezvaluim tot ce avem in suflet. Preotul, ca slujitor al Bisericii, randuit in parohie, prin hirotonie canonica, pentru sfintirea credinciosilor si pazirea lor de abateri de la dreapta credinta si dreapta vietuire, ne va da toate deslusirile.


Sfanta Traditie sau Predania este invatatura de credinta descoperita de Dumnezeu si propovaduita de Sfintii Apostoli prin grai viu, dar nescrisa de ei, ci trecuta asa in Biserica fara schimbare, din generatie in generatie. Mai tarziu, ea a fost scrisa de Sfintii Parinti si se pastreaza neschimbata in scrierile lor, in hotararile sfintelor sinoade si in cartile de slujba bisericeasca.


Sfanta Traditie are aceeasi valoare pentru credinta ca si Sfanta Scriptura, pentru ca amandoua cuprind acelasi cuvant al lui Dumnezeu.

Sfanta Traditie fiind cel dintai chip de latire a Descoperirii dumnezeiesti, este mai veche, mai raspandita si, in unele puncte, mai dezvoltata decat Sfanta Scriptura. Caci de la Adam pana la Moise nu s-a scris nici o carte sfanta. Insuai Mantuitorul nostru Iisus Hristos a dat invataturile si randuielile Sale prin viu grai si prin pilda vie. Sfintii Apostoli, de asemenea, au predicat la inceput prin grai viu; mai tarziu, cand nu puteau sau nu ajungeau sa predice prin viu grai, uuii din ei au pus in scris invataturile Mantuitorului.

Astfel, Sfanta Traditie, fiind mai veche si mai larga, dezvolta si lamureste Sfanta Scriptura; ea povatuieste mai departe spre dreapta intelegere si savarsire a Sfintelor Taine si spre pazirea sfintelor randuieli ale Bisericii in curatenia in care au fost asezate la inceput.

Chiar Sfanta Scriptura vorbeste lamurit despre insemnatatea Sfintei Traditii. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spuna la sfarsitul Evangheliei sale: "Sunt inca si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amanuntul, mi se pare ca nici un lumea aceasta n-ar incapea cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21,25); iar Sfantul Aposol Pavel zice: "Cele ce ati invatat si ati luat si ati auzit si ati vazut de la mine, acestea sa le faceti" (Filipeni 4,9); "drept aceea, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile (traditiile) pe care le-ati invatat fie prin cuvant fie prin epistola noastra (2 Tesaloniceni 2,15).

De altfel, Sf. Apostol Pavel chiar citeaza din Sf. Traditie, cand spune: "Mai fericit este a da decat a lua" (F. Ap. 20, 35), cuvinte care au fost rostite de Mantuitorul Iisus Hristos dar care nu se gasesc in cele patru evanghelii.

La fel ne invata Sfintii Parinti, ca sa pastram cuprinsul Sfintei Traditii cu acesasi sfintenie si tarie cu care pastram cuprinsul Sfintei Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare zice: "Dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica, pe unele le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia Apostolilor, predate noua in taina. "Amandoua acestea (Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie) au aceeasi autoritate pentru evlavie" (Canonul 91).

De aceea Sfanta Traditie trebuie crezuta si tinuta cu aceeasi tarie si cu aceeasi sfintenie ca si Sfanta Scriptura.


Din Catehismul ortodox invatam, mai intai, ce sa credem si sa marturisim, adica despre Credinta, al doilea, cum sa ne rugam inchinandu-ne dupa cuviinta lui Dumnezeu, adica despre Nadejde si, al treilea, cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu, adica despre iubire, ca sa ne mantuim.

Prin aceste trei virtuti crestine stam in legatura de fii cu Parintele ceresc; ele sunt cele trei mijloace prin care ne facem bineplacuti lui Dumnezeu si dobandim fericirea. Credinta face inceputul cunostintei noastre despre Dumnezeu, iar credintei ii urmeaza inchinarea in nadejde catre Dumnezeu si faptele bune in iubire de Dumnezeu si de oameni.


Credinta este puterea si calea prin care primim ca adevar neindoielnic tot ce a descoperit Dumnezeu si invata Sfanta Biserica, pentru mantuirea noastra. Prin credinta cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nadajduim de la Dumnezeu. De aceea Sf. Apostol Pavel zice: "Credinta este adeverirea celor nadajduite si dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evrei, 11, 1).

Cuprinsul credintei, adica invatatura Bisericii, este cuprinsul Deacoperirii dumnezeiesti. Crestinul ortodox este dator sa cunoasca bine cuprinsul credintei sale, nu numai pentru a-si orandui in chip corect viata, ci si pentru a nu fi amagit de multele invataturi gresite si desarte pe care le intalneste.


Invatatura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar cu cuvinte lamurite, in Simbolul Credintei sau Crezul, care a fost alcatuit de Sfintii Parinti in intaiul sinod ecumenic de la Niceea si in al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol.


Simbolul credintei sau Crezul este o scurta si limpede marturisire a invataturii de credinta crestina. El are 12 articole si anume:

1. "Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.

2. Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de o fiita cu Tatal, prin Care toate s-au facut.

3. Care, pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.

4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.

5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.

7. Si iarasi va sa vina cu marire sa judece viii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit.

8. Si intru Duhul Sfant. Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit. Care a grait prin prooroci.

9. Intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.

10. Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor.

11. Astept invierea mortilor.

12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin".

Crezul este deci samburele "Legii" noastre crestine ortodoxe. Calendarul, de pilda, si indreptarea lui este un lucru omenesc si deci nu schimbarea "Legii", cum mai considera unii credinciosi. Daca ne-ar fi schimbat cineva Crezul, atunci, intr-adevar, ne-ar fi schimbat "Legea ".


Articolul intai din Simbolul Credintei este: "Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute". El cuprinde invatatura crestina despre Dumnezeu cel unul in Fiinta si intreit in Persoane si despre intaia persoana a Sfintei Treimi - Dumnezeu-Tatal.

Biserica invata ca este un singur Dumnezeu, adica o singura Fiinta dumnezeiasca; dar in Fiinta dumnezeiasca una, trebuie sa deosebim trei fete sau Persoane, fara sa le despartim si fara sa le amestecam: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt deopotriva, nici una nu este mai veche, mai mare ori mai desavarsita decat alta. Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul este Dumnezeu adevarat si Duhul Sfant este Dumnezeu adevarat, dar nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu adevarat.

Cele trei persoane dumnezeiesti la un loc se numesc Prea Sfanta Treime. Dumnezeu asa este: unul in fiinta si Intreit in persoane, adica in Prea Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Tatal este nenascut, Fiul este nascut din Tatal si Duhul Sfant purcede din Tatal.

Taina Prea Sfintei Treimi este negrait de mare; ea nu se poate intelege cu mintea, ci o primim numai prin credinta.

Dumnezeu-Tatal se numeste Atottiitorul pentru ca toate cate sunt, adica toate fapturile sunt tinute sau pastrate dupa planul Sau, dupa voia si puterea Sa, El ingrijindu-se de toate dupa intelepciunea Sa cea prea inalta. Aceasta neintrerupta grija parinteasca a lui Dumnezeu fata de lume se numeste providenta sau pronie dumnezeiasca.

Articolul 1 din Simbolul Credintei cuprinde mai departe invatatura despre facerea lumii. Creatorul lumii este Dumnezeu, "Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute".

Lumea inseamna cerul si pamantul si tot ce este in ele, afara de Dumnezeu. Lumea se imparte in doua, vazuta si nevazuta. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti; iar cea nevazuta sunt ingerii si sufletul omenesc.

Ingerii sunt fiinte personale adevarate, facute de Dumnezeu din nimic; ei sunt duhuri sau puteri netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ingerii sunt de doua feluri: buni si rai. La inceput, cand i-a facut Dumnezeu, toti ingerii erau buni, dar apoi o parte din ei, mandrindu-se, s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu, si asa s-au facut ingeri rai, diavoli sau draci. Odata cu caderea ingerilor rai s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de salasluire. Ingerii cei buni au ramas in Cer, in fericire, in apropiere de Dumnezeu si-I slujesc, fiind intariti in bine prin har si facand numai cele bune.

Lumea vazuta a facut-o Dumnezeu tot din nimic, numai cu cuvantul si vointa Sa atotputernica, si a oranduit-o treptat, in sase zile: in ziua intai a facut lumina. In a doua cerul vazut, in a treia uscatul si plantele, in a patra luminatorii si multimea stelelor, in a cincea animalele din apa si din aer, in a sasea animalele de pe uscat si mai pe urma pe om.

De aceea trebuie sa stim ca despre Dumnezeu vorbesc nu numai Sf. Scriptura si Sf. Traditie, asa cum am vazut, ci si o alta uriasa carte: marea carte a naturii, care, prin alcatuirea sa minunata si inteleapta, ni-L arata aproape cu degetul pe Dumnezeu, ca si creator al ei.


Omul este cea mai de seama faptura de pe pamant, caci numai omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si numai pe om l-a binecuvantat Dumnezeu sa creasca, sa se inmulteasca, sa umple pamantul si sa-l stapaneasca (Facere 1, 26-28).

Trupul omului l-a facut Dumnezeu din pamant, iar sufletul l-a creat prin suflarea dumnezeiasca, odata cu trupul. De aceea, la moarte, trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece in lumea nevazuta (Eclesiastul 12, 7).

Chipul lui Dumnezeu din om inseamna sufletul nemuritor cu puterile sufletesti, mintea sau cugetarea, simtirea si voia libera, ca si constiinta morala, acel judecator drept pe care il purtam fiecare in noi, toate purtandu-ne catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna intarirea in virtute si sfintenie a acestor puteri sufletesti ale omului, pana la apropierea de Dumnezeu.


Pe cei dintai oameni - familia Adam si Eva - i-a asezat Dumnezeu in raiul pamantesc, adica intr-o mare si frumoasa gradina in care ei munceau cu placere, povatuiti de Dumnezeu. Acolo, ei duceau o viata fericita, in iubire fata de Parintele ceresc si impartasindu-se de harul Lui. Mintea primilor oameni era luminata si fara greseli, inima sau simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si inclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o suferinta.

Ca sa intareasca prin lucrare puterile sufletesti ale intailor oameni si sa le incerce ascultarea, Dumnezeu si-a aratat vointa Sa catre ei, dandu-le o porunca limpede, anume sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului. Caci, daca vor manca din acel pom, vor muri negresit (Facere 2, 16 - 17). Astfel, Dumnezeu da porunca aceasta, nu pentru a-l slabi si cobori pe om, ci pentru a-l intari si inalta. Dumnezeu da aceasta porunca pentru ca omul sa-si poata arata prin fapte dragostea fata de Facatorul sau si sa se statorniceasca in bine.

Fericirea celor dintai in rai a tinut atata timp cat a tinut nevinovatia lor, adica atata cat au stat in ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu, pazind porunca Lui.


Primii oameni au cazut in pacat asa: Diavolul pizmuia pe oamenii din rai, pentru fericirea lor, si voia cu orice pret sa-i faca s-o piarda. De aceea, prin viclenie, el se apropie de ei si, inselandu-i, ii face sa creada ca daca vor manca din pomul cel oprit, adica al cunostintei binelui si raului, se vor face intocmai ca Dumnezeu. Astfel, trufindu-se si ei, s-au lasat amagiti si, calcand voia lui Dumnezeu, au cazut in pacat. Asa s-a ivit raul in lumea oamenilor, dupa ce mai intai se ivise in lumea ingerilor.

Pacatul primilor oameni este foarte mare, pentru ca prin el s-a calcat porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu, adica s-a calcat toata voia lui Dumnezeu aratata lor. Pacatul este neascultare si nerecunostinta, dar mai ales mandrie, adica dorinta de a fi ca Dumnezeu, dar fara ajutorul lui Dumnezeu si chiar impotriva Lui; pacatul este schimbarea iubirii de Dumnezeu cu iubirea fata de faptura, adica desprindere de Dumnezeu si alipire de faptura.

De aceea si urmarile pacatului au fost grele: ruperea legaturii de har cu Dumnezeu, indepartarea si instrainarea de Dumnezeu, alungarea din rai, intunecarea chipului lui Dumnezeu din om, adica intunecarea mintii, stricarea inimii si slabirea vointei, viata cu munca grea, dureri si necazuri de tot felul.

Pacatul si urmarile lui au trecut de la Adam si Eva la toti urmasii lor firesti, caci toti se nasc cu pacat. Acest pacat cu care ne nastem toti se numeste pacat stramosesc, pentru ca a fost savarsit de stramosii neamului omenesc.


Dumnezeu n-a parasit pe oameni nici dupa caderea lor. Caci Dumnezeu a facut lumea din bunatate si, fiind Atotbun, n-a lasat prada pierzarii pe om, care este faptura Lui cea mai aleasa. Chiar la scoaterea stramosilor nostri din rai, Dumnezeu a fagaduit un Mantuitor (Facere 3, 15), care sa zdrobeasca puterea raului si sa impace pe oameni cu Dumnezeu. Mantuitorul acesta este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la caderea omului pana la venirea Mantuitorului, a lasat Dumnezeu sa treaca multa vreme, multe mii de ani, in care oamenii sa cunoasca amaraciunea pacatului si starea rea in care au ajuns si sa se convinga ca nu se pot mantui prin puterile lor proprii, ci doar cu ajutor de Sus. Dar si in aceasta vreme, Dumnezeu S-a ingrijit de oameni, i-a calauzit si i-a pregatit pentru primirea Mantuitorului, prin indrumari si pedepse, prin Lege si prin prooroci, ca sa-L poata recunoaste atunci cand va veni.


Articolul 2 din Simbolul Credintei este: "Si intru-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut".

Invatatura cuprinsa in acest articol se refera la a doua Persoana a Prea Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Numirea de Domnul inseamna ca Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat, pentru ca numirea de Domnul este una ce se da lui Dumnezeu cel adevarat.

Iisus inseamna Mantuitor sau Rascumparator. Cu acest nume a fost inainte vestit Mantuitorul, la Bunavestire, de catre Arhanghelul Gavriil (Matei 1,21). Iar Hristos inseamna Uns. Unsii erau in vremurile vechi proorocii, arhiereii si imparatii. Hristos este Unsul cu adevarat, caci este prooroc, arhiereu si imparat. El este uns, pentru ca firii lui omenesti I s-au dat desavarsit toate darurile Duhului Sfant, astfel ca are in masura cea mai mare stiinta proorocului, sfintenia arhiereului si puterea imparatului.

Iisus Hristos este prooroc (profet), anume Proorocul proorocilor, pentru ca ne-a adus Descoperirea dumnezeiasca desavarsita, spre mantuire; El este arhiereu, Arhiereul arhiereilor, pentru ca S-a jertfit pe Sine pe cruce si pentru ca Se jertfeste mereu pe sfantul altar pentru iertarea pacatelor si sfintirea oamenilor; si este imparat, Imparatul imparatilor, pentru ca a intemeiat si conduce imparatia Sa duhovniceasca, Sfanta Biserica, avand "toata puterea, in cer si pe pamant" (Matei 28, 18).

Mai departe, acest articol cuprinde invatatura ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, ca este Dumnezeu adevarat si ca prin El s-a facut lumea.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din insasi Fiinta Tatalui; El nu este faptura, ci are insasi Fiinta Tatalui, prin nastere mai inainte de toti vecii, adica din vesnicie, caci n-a fost nici o vreme in care Fiul sa nu fie Fiu si Tatal sa nu fie Tata. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic. El este Unul-Nascut, adica este singurul Fiu adevarat sau dupa fire al lui Dumnezeu si alt Fiu al lui Dumnezeu nu este; iar daca crestinii si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu, ei sunt nu prin fire, ci prin har, fara sa fie , "de-o-fiinta" cu Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: "Iar celor ce l-au primit pe Dansul (pe Iisus Hristos) si cred intru numele Lui, le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1, 12).

Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat ca si Tatal, are aceeasi Fiinta, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi insusiri dumnezeiesti ca si Tatal din care S-a nascut, asa cum o lumina este la fel cu lumina din care s-a aprins. Cuvintele "lumina din lumina" sunt numai o asemanare, caci Taina Nasterii Fiului din Tatal nu poate fi patrunsa de mintea omeneasca.


Articolul 3 din Simbolul credintei este: "Care, pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara fi S-a facut om".

Acest articol cuprinde invatatura despre Intruparea Domnului.

Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu s-a pogorat din ceruri ca sa mantuiasca pe oameni din robia pacatului si a mortii. Fiul, ca Dumnezeu, este pretutindeni de fata, totdeauna in ceruri si totdeauna pe pamant, si totusi in Crez marturisim ca, "s-a pogorat din ceruri", pentru ca mai inainte de a se intrupa era nevazut pe pamant; vazut s-a facut numai prin aratarea in trup si de aceea sunt cuvintele "s-a pogorat". Iar cuvintele "pentru noi, oamenii" inseamna ca a venit pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni, nu numai pentru unii sau numai pentru vreun neam oarecare.

Intruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioara Maria, din care El Si-a luat trup omenesc adevarat, s-a facut in chip minunat, nu dupa randuiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu n-a incetat de a fi Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos este Dumnezeu si Om adevarat, cu trup si suflet omenesc adevarat, intru totul asemenea noua, afara de pacat. Astfel ca Iisus Hristos are doua firi sau naturi: dumnezeiasca si omeneasca, si doua vointe si lucrari ale celor doua firi, care nu se amesteca una cu alta, si nu se schimba una cu alta, nu se impart una de o parte si alta de alta parte, caci unul este Hristos si nu se despart una de alta in Persoana Mantuitorului. De aceea numim pe Mantuitorul Dumnezeu-Om si El ramane Dumnezeu-Om pentru vesnicie.


Ca Iisus Hristos este Mantuitorul fagaduit se adevereste prin aceea ca in El si cu El s-au implinit toate proorociile si preinchipuirile Vechiului Testament despre Mantuitorul cel asteptat. Anume: va fi prooroc (Deuteronom 18, 15), preot (Psalm 119), imparat si Domn (Psalm 109, Isaia 2, 4; 5-6; Ieremia 23, 4-5; Zaharia 6, 12), s-a aratat timpul nasterii Lui (Daniil 2, 44-45), locul nasterii (Miheia 5, 1), nasterea dintr-o fecioara (Isaia 7, 14), patimile si moartea (Isaia cap. 53), impartirea hainelor prin tragere la sorti (Psalm 21), bautura cu otet si fiere (Psalm 68) si altele. Tot asa preinchipuirile despre Mantuitorul, ca: Abel, Isaac, Iosif, mielul pastilor, sarpele de arama au preinchipuit patimile Domnului; preotia lui Melchisedec a preinchipuit preotia Domnului; proorocul Iona a preinchipuit Invierea Domnului; corabia lui Noe a preinchipuit Biserica; taierea imprejur a preinchipuit botezul, si altele.


Sfanta Fecioara Maria a fost invrednicita de Dumnezeu sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu ca om. Pentru ca ea a nascut pe Fiul lui Dumnezeu in chip minunat, fara sa cunoasca barbat, fiind fecioara si inainte de nastere, si in timpul nasterii, si dupa nastere, pentru totdeauna, o numim Fecioara Preacurata si pururea Fecioara; iar pentru ca Cel ce s-a nascut din ea nu este numai om, ci si Dumnezeu, o numim Nascatoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim mai presus de toti sfintii si ingerii ea fiind prin Fiul sau si numai prin El "mai cinstiia decat Hervimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii", asa cum cantam la biserica.



Articolul 4 din Simbolul Credintei este: "Si s-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat". El cuprinde invatatura despre patimile Domnului pentru mantuirea noastra.

In Simbol s-a scris ca Domnul nostru Iisus Hristos a patimit si a murit "in zilele lui Pontiu Pilat", ca sa se arate anume vremea cand s-au intamplat acestea. Pilat era pe atunci guvernator roman in Iudeea.

Invatatura Sfintei noastre Biserici despre patimile si moartea Domnului este aceasta:

a) Domnul a patimit si a murit de buna voie pentru noi, ca sa ne mantuiasca. El, fiind si Dumnezeu, putea sa scape de patimi si de moarte, dar le-a primit din iubire fata de oameni, cum Insusi zice: "Ca eu imi pun sufletul meu ca iarasi sa-l iau pe el. Nimeni nu-l ia de la mine, ci Eu insumi il pun pe el. Putere am sa-l pun si putere am sa-l iau iarasi" (Ioan 10, 17-18). El nu trebuia sa moara, pentru ca este fara pacat; iar daca a primit sa moara, a murit din iubire fata de altii, adica pentru noi oamenii.

b) Domnul a patimit si a murit cu trupul, adica cu firea Sa omeneasca, pentru ca firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar El este cel care patimeste si moarte in trup, nu altul; si firea dumnezeiasca nu se desparte de cea omeneasca nici in timpul patimilor si mortii.

c) Domnul prin patima si moartea Sa ne-a rascumparat pe toti din pacat, adica a castigat mantuirea pentru toti oamenii de totdeauna, si ne-a impacat cu Dumnezeu; dar daca nu toti se mantuiesc este pentru ca nu toti fac cele de trebuinta pentru mantuire, adica nu toti indeplinesc conditiile mantuirii.


Domnul nostru Iisus Hristos a castigat mantuirea oamenilor astfel: din iubire fata de oameni a luat asupra Sa pacatul si osanda lor, fara ca El sa se faca pacatos, cum zice cuvantul dumnezeiesc prin proorocul Isaia (cap. 53, 4-5): "El a luat asupra-si bolile noastre si cu durerile noastre s-a impovarat ... si a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat".

Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a facut om adevarat, pentru ca in trup sa zdrobeasca, in locul oamenilor, pacatul si moartea, prin patimile Sale, moarte si Inviere, ca sa le dea lor viata, dupa cum zice Sfinta Scriptura: "Intru care (in Hristos) prin sangele Lui avem rascumpararea si iertarea pacatelor, dupa bogatia darului Lui" (Efesenii 1, 7); "Hristos ne-a rascumparat pe noi din blestemul legii, facandu-se pentru noi blestem" (Galatem 3, 13), caci El este "Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). In nesfarsita Sa bunatate si iubire de oameni, Dumnezeu-Tatal primeste patimile si jertfa de pe cruce a Fiului Sau intrupat, ca si cum ar fi ale oamenilor, primindu-l pe acestia ca fii ai Sai, prin Iisus Hristos.


Dupг cum prin pгcatul lui Adam suntem, ca urmaєi ai lui, оn pгcat єi оn osвndг, tot aєa prin patimile єi moartea Domnului ne mвntuim de pгcat, de osвndг єi de moarte, cгci ne facem pгrtaєi ai jertfei de pe cruce, dacг ne facem urmaєi ai lui Hristos. Iar urmaєi ai lui Hristos ne facem dacг suntem botezaюi оn Biserica Lui, care este trupul Lui tainic; daca suntem mгdulare vii ale acestei Biserici єi rгmвnem prin ea uniюi cu Hristos; dacг primim cu vrednicie harul rгscumpгrгrii оn Sfintele Taine, pгstrвnd toatг viaюa credinюa vie єi urmвnd оntru totul оnvгюгtura Bisericii lui Hristos.



Cinstim sfвnta cruce pentru că ea este semnul iubirii celei mari pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă păcătoşilor. Căci din iubire faţă de noi Domnul a luat asupra Sa păcatele noastre şi le-a nimicit pe altarul crucii. Crucea ne aduce aminte de răutatea cu care noi ne-am purtat faţă de Dumnezeu şi ne оndeamnă la smerenie; dar totodată ea ne aminteşte de iubirea şi jertfa pentru noi a Fiului lui Dumnezeu оntrupat ceea ce ne оndeamnă la cinstirea ei. Pentru credincioşi crucea este semnul biruinţii binelui asupra răului, a luminii asupra оntunericului, a vieţii asupra morţii. Sfвnta Scriptură spune că crucea "este nebunie pentru cei ce pier (adică nu-i pricep оnţelesul), iar pentru noi cei ce ne mвntuim este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18). Despre cei ce s-au abatut de la credinţa оn sfвnta cruce, Apostolul Pavel spune că "sfвrşitul acestora este pieirea" (Filipeni 3, 19).


Articolul 5 din Simbolul Credintei este: "Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi". El cuprinde invatatura despre Invierea Domnului Iisus Hristos.

Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea, Dumnezeu fiind, si a inviat a treia zi dupa ingroparea Sa, asa cum se proorocise in Scripturile sau cartile Vechiului Testament. Insusi Mantuitorul a spus, inainte de patimi, ca va fi rastignit, dar ca va invia a treia zi.

Cunoastem adevarul Invierii Domnului din marturiile celor care L-au vazut dupa Inviere: femeile mironosite, Sfinfii Apostoli si Ucenici, care au vorbit cu El, i-au pipait ranile si au mancat cu El dupa Inviere si au umblat impreuna cu El pana la Inaltare. Tot asa L-au vazut si multi credinciosi (1 Corinteni 15, 6). Insusi Mantuitorul spune dupa Inviere: "Asa este scris si asa se cadea sa patimeasca Hristos si a treia zi sa invieze din morti, si sa se propovaduiasca intru numele Lui pocainta si iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).


In timpul sederii Sale cu trupul in mormant, Mantuitorul Iisus Hristos s-a coborat cu sufletul in iad, ca Dumnezeu si biruitor al mortii, ca sa vesteasca si acolo biruinta asupra mortii si sa mantuiasca pe toti care au adormit asteptand venirea Lui.


Prin invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos dovedeste mai intai ca este Dumnezeu adevarat, stapan al vietii si al mortii si adevaratul Mantuitor al lumii; si al doilea, ca si noi vom invia in ziua cea de apoi, cum spune cuvantul Scripturii: "Hristos s-a sculat din morti, incepatura invierii mortilor facandu-se" (I Corinteni 15, 20).


 
Articolul 6 din Simbolul Credintei este: "Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui". El cuprinde invatatura despre inaltarea Domnului. Sfanta noastra Biserica invata ca, dupa 40 de zile de la Invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos s-a inaltat cu trupul la cer, pentru ca sa intre si ca om in marirea dumnezeiasca vesnica, pentru ca Tatal sa trimita Sfintilor Apostoli pe Duhul Sfant (loan 14, 26; 16, 7), pentru ca sa mijloceasca neintrerupt pentru oameni la Dumnezeu-Tatal si sa deschida tuturor celor ce urmeaza Imparatia Cerurilor. Sederea lui Hristos de-a dreapta Tatalui inseamna ca El are aceeasi putere si marire ca si Tatal si Sfantul Duh si ca impreuna cu El stapaneste toata lumea vazuta si nevazuta. Inaltarea Domnului la Cer s-a facut cu trupul, caci cu Dumnezeirea este pretutindenea de fata, totdeauna in Cer si pe pamant. Trupul cu care s-a inaltat este acelasi trup cu care s-a zamislit si s-a nascut din Preacurata Fecioara, cu care a petrecut pe pamant, cu care a patimit, a murit si a inviat. Numai ca, dupa inviere, trupul este proslavit si nestricacios.

Articolul 7 din Simbolul Credintei este: "Si iarasi va sa vina cu marire sa judece vii si mortii, a carui imparatie nu va avea sfarsit". El cuprinde invatatura crestina despre venirea a doua a Domnului.

Sfanta noastra Biserica invata ca, la sfarsitul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos va veni a doua oara pe pamint, in dumnezeiasca marire si putere, pentru a face Judecata cea din urma si obsteasca.

Inainte de Judecata aceasta vor invia toti mortii, iar cei care vor fi vii se vor schimba atunci ca si cum ar fi trecut prin moarte. Astfel toate sufletele se vor uni iarasi cu trupurile pe care le-au avut in viata aceasta. Domnul nu va veni atunci ca Mantuitor, ci ca Judecator. Insusi Domnul Hristos ne spune cum va fi Judecata din urma in Evanghelia de la Matei 25, 31-46. Anume ca la Judecata se vor infatisa deodata toti oamenii, toate semintiile pamantului, si-si vor da seama de faptele, vorbele si gandurile lor. Cei buni vor fi asezati de o parte, iar cei rai de alta parte. Toata lumea va cunoaste atunci faptele, cuvintele si gandurile fiecaruia. Atunci Dreptul Judecator va rosti dreapta hotarare dumnezeiasca, dupa care cei buni vor intra definitiv in rai sau in fericirea deplina si vesnica, iar cei rai vor fi aruncati definitiv in iad sau in starea de vesnica nefericire, departe de Dumnezeu si impreuna cu diavolii.

Cind va fi sfarsitui lumii, venirea a doua a Domnului si Judecata de apoi, nimeni nu stie, nici ingerii din cer, ci numai Dumnezeu (Marcu 13, 32; Faptele Apostolilor 1, 7). Este deci o mare gresala a spune ca atunci sau atunci va fi "sfarsitul lumii" si deci Judecata finala. Ea va fi, dar cand va fi nimeni nu stie, decat Dumnezeu.

Afara de judecata obsteasca, de la sfarsit, mai este si o alta judecata numita particulara, prin care trece sufletul fiecarui om indata dupa moarte. Dar, dupa judecata particulara si inainte de cea obsteasca, atat starea de fericire a sufletelor celor drepti cat si starea de nefericire a sufletelor celor pacatosi nu sint depline si definitive. De aceea va mai fi Judecata de apoi, obsteasca, pentru ca sa se desavarseasca toate.

Desavarsirea tuturor, de la Judecata de apoi, se va arata in aceea ca:

a) toata lumea va cunoaste desavarsit intelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu;

b) Domnul nostru Iisus Hristos se va preamari inaintea intregii lumi;

c) incepand de atunci, va fi "un cer nou si un pamant nou" (2 Petru 3, 13).

d) va fi deplina fericirea celor buni si tot deplina va fi si nefericirea celor rai, pentru ca si cei buni si cei rai vor avea inviate trupurile din viata pamanteasca si asa, cu sufletul si cu trupul impreuna, vor merge unii in viata vesnica, iar altii in osanda vesnica. Cuvintele "a caruia imparatie nu va avea sfarsit" inseamna ca stapanirea si marirea lui Iisus Hristos nu vor inceta niciodata, ci sunt pentru vesnicie. Caci Fiul lui Dumnezeu, care s-a facut om si a ridicat firea omeneasca la marirea dumnezeiasca, ramane asa pentru vecii vecilor, imparatind asa in veci, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh.


Articolul 8 din Simbolul Credintei este: "Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci".

Acest articol cuprinde invatatura ortodoxa despre Duhul Sfant, a treia persoana a Prea Sfantei Treimi, si anume: Duhul Sfant este Dunmezeu adevarat, ca Tatal si Fiul, pentru ca purcede din insasi fiinta Tatalui, are aceleasi insusiri si lucrari dumnezeiesti ca si Tatal si Fiul si i se aduce aceeasi inchinare ca Tatalui si Fiului.

Duhul Sfant este Domn de viata facator, pentru ca impreuna cu Tatal si cu Fiul creeaza si stapaneste toate si indeosebi pentru ca da oamenilor viata duhovniceasca, impartasindu-le prin Sfantele Taine harul dumnezeiesc castigat de Mantuitorul, ii curateste pe oameni de pacate si-i Sfanteste, pregatindu-i astfel pentru viata vesnica.

Si tot Duhul Sfant da pentru viata bine placuta lui Dumnezeu felurite daruri, care sunt sapte (intelepciunea, intelegerea, sfatul, taria sau barbatia, cunostinta, evlavia sau cucernicia, frica de Dumnezeu).

Duhul Sfant a vorbit prin prooroci. El a insuflat pe Sfantii scriitori ai Sfantei Scripturi sa inteleaga cele dumnezeiesti descoperite, sa le scrie si sa le vesteasca fara greseala.

Duhul Sfant purcede din Tatal si numai din Tatal. Asa ne-a descoperit insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, cind a zis: "Duhul adevarului, care din Tatal purcede" (loan 15, 26). Asa invata si intreaga Sfanta Traditie, anume ca in Sfanta Treime este un singur izvor si pentru Fiul si pentru Duhul Sfant, Dunmezeu-Tatal. Aceasta invatatura ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal este pastrata si propovaduita neschimbat de Biserica Ortodoxa. Asadar, cine invata ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, acela s-a abatut de la credinta cea adevatara.


Articolul 9 din Simbolul Credintei este: "Si intr-una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica". El cuprinde invatatura ortodoxa despre Sfanta Biserica.


 Biserica este asezamantul sfant intemeiat de Donmul nostru Iisus Hristos, pentru mantuirea oamenilor. Ea duce mai departe, pana la sfarsitul veacurilor, propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, impartaseste fiilor ei harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumeaza credinciosii pe calea vietii adevarate. Bisericii i-a dat Domnul aceasta intreita putere:
  1. sa invete adevarul dumnezeiesc
  2. sa savarseasca Sfintele Taine si slujbe bisericesti
  3. sa indrumeze pe oameni spre traire curata, in numele Sau.

In Biserica, iar nu in afara de ea, Domnul nostru Iisus Hristos impartaseste harul Sau mantuitor, prin Duhul Sfant in Sfintele Taine. De aceea numai in Biserica este sigura mantuirea. Caci daca "Hristos este capul Bisericii, trupul sau, al carui mantuitor este" (Efeseni. 5, 23), cum zice cuvantul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, atunci nimeni nu poate sa se impartaseasca de mantuire, daca nu este madular al trupului lui Hristos, adica al Bisericii.

Adevarul mantuirii in Biserica este mare si taina lui este adanca; de primirea si urmarea lui atarna insasi mantuirea noastra. Pentru a apropia acest adevar de intelegerea noastra, Mantuitorul face asemanarea cu vita si mladitele: "Ramaneti intru mine si eu intru voi. Precum mladita nu poate sa aduca roade de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti inru mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane intru mine si eu intru el, acela aduce roada multa, caci fara mine nu puteti face nimic. Daca unul nu ramane intru mine, este lepadat ca o mladita ce s-a uscat" (Ioan 15, 4-6). Precum mladita se usuca daca este rupta de vita, de la care primeste hrana prin seva, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adica isi pierde mantuirea, daca se rupe de Biserica, trupul tainic al lui Hristos, care il hraneste duhovniceste prin harul dumnezeiesc. Harul din Biserica este ca sangele cald din trupul omenesc viu, sange care hraneste toate madularele trupului. Daca un madular se desprinde de trup, atunci de indata se lipseste de viata, caci nu mai curge in el sangele trupului, si asa este de lepadat. Tot asa si credinciosul care se desprinde de Biserica, in care este harul, moare sufleteste, pentru ca nu mai are viata duhovniceasca din trupul tainic al lui Hristos.

Tot biserica se numeste si locasul de rugaciune sfintit si inchinat lui Dumnezeu, pentru ca acolo se aduna obstea credinciosilor sa asculte cuvantul dumnezeiesc, sa ia parte la aducerea sfintei jertfe a Domnului si sa aduca impreuna inchinare lui Dumnezeu. In cladirea bisericii, pe Sfantul Altar, se pastreaza Sfanta Cuminecatura, care este trupul viu si sangele Domnului sub chipul painii si al vinului. Acolo se savarsesc cele mai multe slujbe religioase, dupa randuiala Bisericii. Dupa aceea cladirea bisericii se mai numeste "Casa Domnului"


Din Biserica fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adica in numele Sfintei Treimi, care cred in Domnul nostru Iisus Hristos, care marturisesc aceeasi credinta, care se impartasesc cu aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi inchinare lui Dumnezeu si stau sub carmuirea vazuta a aceleiasi ierarhii bisericesti.

Nu numai dreptii ci si pacatosii fac parte din Biserica; dar pacatosii sunt membrii sau madulare bolnave ale Bisericii. Si nu numai credinciosii vii ci si cei morti care au adormit in credinta sunt membrii ai Bisericii.

Nu mai fac parte din Biserica ereticii si schismaticii, pentru ca, desi au fost botezati, ei s-au rupt de Biserica prin credintele lor ratacite, prin invataturi desarte si prin neascultare de carmuirea Bisericii. Ereticii si schismaticii au parasit calea cea dreapta; ei sunt stricatori de Biserica si de aceea vor fi osanditi (Tit 3, 10-11; 1 Corinteni 3, 17).

Dintre membrii Bisericii de dupa moarte unii se deosebesc de ceilalti prin inaltimea la care s-au ridicat in trairea virtutilor crestine. Acestia sunt sfintii bineplacuti lui Dumnezeu. Ei sunt cinstiti in mod deosebit de Biserica.


Pe sfinti ii cinstim sau ii veneram pentru statornicia in dreapta credinta si pentru barbatia cu care au stiut sa traiasca aceasta credinta si sa o apere pana la capat, uneori jertfindu-si chiar viata.

Ii veneram apoi pentru harurile si vrednicia de care au ajuns sa se bucure inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul ne spune ca slava pe care el a primit-o de la Tatal, pe aceea a dat-o si sfintilor. Si marirea pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor" (Ioan 17; 22).

Mai cinstim pe sfinti pentru ca ei mijlocesc cu rugaciuni, la Tatal ceresc, pentru noi (Apocalipsa 5, 8; Evrei 13, 7) Dintru sfinti, cinstirea cea mai aleasa, numita supravenerare sau preacinstire, o aducem Preacuratei Fecioare Maria, ca uneia care a nascut, dupa trup, pe insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.


Cinstim sfintele moaste pentru ca, ramanand in nestricaciune, ele ne amintesc mereu si ne imbarbateaza in datoria de a trai si a ne jertfi pentru dreapta credinta. Dar mai ales le cinstim pentru puterile dumnezeiesti care lucreaza prin ele. O dovada ca puterea lui Dumnezeu lucreaza si prin osemintele celui drept, avem in cartea a patra a Imparatilor (13, 21), unde ni se istoriseste ca osemintele proorocului Eliseu au readus la viata un mort.

Asemenea minuni au fost facute si de sfintele moaste ale unor sfinti ai Bisericii, mai indepartati sau mai apropiati de zilele noastre.


 Cinstim sfintele icoane pentru ca ele ne inalta gandul la taina Intruparii Domnului. Luand chip de om, Domnul ne-a aratat ca il putem infatisa si cinsti in zugravitura.
Cinstim sfintele icoane apoi pentru ca ele ne ajuta sa ne inaltam gandul la sfinfii care s-au nevoit si au patimit pentru dreapta credinta, dandu-ne noua pilda intru totul vrednica de urmat. Asemenea unei fotografii, icoana ne duce cu gandul la sfantul pe care il reprezinta.
Mai cinstim sfintele icoane pentru ca prin rugaciuni inaintea lor, adresate sfintilor pe care ii infatiseaza, credinciosii evlaviosi se fac partasi de imbelsugate daruri duhovnicesti.
Cinstirea icoanelor nu este inchinare la idoli, pentru ca cinstirea nu o dam lemnului si culorilor, ci sfintilor infatisati pe lemn, ca unii bineplacuti lui Dumnezeu, ca unii care s-au invrednicit sa stea in cea mai stransa legatura cu Dumnezeu si deci sa poata mijloci pentru noi. Inainte de a fi asezate in biserici si in casele credinciosilor, icoanele se sfinfesc de catre preoti, dupa rinduiala stabilita de Biserica.

Biserica nu este nici numai vazuta nici numai nevazuta, ci si vazuta si nevazuta. Vazuta este Biserica, pentru ca ea este pe pamant si vazuti sunt membrii ei din viata aceasta; vazute sunt ierarhia bisericeasca, marturisirea de credinta, slujbele, randuielile si canoanele bisericesti; iar nevazuta este Biserica, pentru ca este si in Cer adica pe un alt plan de existenta; pentru ca nevazut este capul ei, Iisus Hristos; nevazuti sint membrii ei care au trecut din aceasta viata; nevazut este harul Duhului Sfant, care lucreaza in ea, precum nevazuta este si duhovniceasca legatura care uneste toate madularele Bisericii intre ele si cu capul Iisus Hristos, facand toate un singur trup dubovnicesc.


Domnul nostru Iisus Hristos, intemeind Biserica, a asezat in ea ordine si randuiala, anume ca unii sa conduca, iar altii sa asculte, pastrand cu totii legatura dragostei si a pacii intre ei si cu El. Conducatorii sunt clericii sau ierarhia bisericeasca, adica episcopii, preotii si diaconii, care au fost asezati de Sfintii Apostoli, in Biserica, pentru a propovadui cuvantul adevarului, pentru a face partasi pe credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a pastori obstea credinciosilor. Credinciosii nesfintiti pentru vreo treapta bisericeasca sunt numiti laici sau mireni. Cei ce fac parte din ierarhia bisericeasca se mai numesc si pastori sufletesti, iar mirenii se mai numesc turma duhovniceascasau cuvantatoare.

In chip nevazut, Biserica este condusa de-a pururi de Insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care este singurul cap al ei, iar ea este trupul Lui tainic (Efeseni 1, 22-23; 5, 23; Coloseni 1, 18).

In chip vazut, Biserica este condusa de ierarhia bisericeasca. Cea mai inalta autoritate in Biserica o are adunarea episcopilor, care se numeste sinod sau sobor. Sinodul hotaraste cele cu privire la bunul mers al Bisericii, iar hotaririle luate sunt tinute si aduse la indeplinire de fiecare episcop in episcopia incredintata pastoririi sale. Daca la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toata lumea crestina, acel sinod se numeste sinod sau sobor a toata lumea sau ecumenic. In vechime, pe vremea Sfintilor Parinti, cand toata crestinatatea era una, s-au tinut sapte sinoade a toata lumea, ale caror hotarari trebuiesc tinute de intreaga Biserica. Si Bisericile nationale, ca Biserica romana, rusa, greaca si altele, isi au fiecare sinodul ei local de care este condusa, tinand totdeauna seama de cele statornicite la sinoadele a toata lumea. Sinoadele iau hotarari si conduc Biserica sub calauzirea Duhului Sfant. Insusi Domnul a spus ca este pururea cu Biserica Sa (Matei 28, 20), pe care o conduce prin Duhul Sfant (loan 15, 26), astfel ca nimeni nu este cap al Bisericii decat unul Domn Iisus Hristos. Nici Sfintii Apostoli nu se socotesc pe sine mai mult decat slujitori ai Bisericii (Coloseni 1, 24-25). De aceea daca cineva, afara de Domnul, se socoteste pe sine singur si invata ca El este cap al Bisericii, unul ca acela este impotriva lui Hristos.


Biserica este numita asa, fiindca acestea sunt cele patru insusiri mai de seama ale ei.

Biserica este una, pentru ca unul este intemeietorul si capul ei, Domnul Iisus Hristos, si unul este Duhul Sfant, care o insufleteste cu harul dumnezeiesc, una este invatatura ei cea adevarata si una calea cea dreapta care duce sigur la mantuire. Mantuitorul o singura Biserica a intemeiat si nu voieste sa fie mai multe. Diferitele Biserici ortodoxe nationale nu sunt Biserici despartite sau mai multe, ci numai membre ale singurului trup al Bisericii.

Biserica este sfanta, pentru ca sfant este intemeietorul si capul ei, Iisus Hristos, care a sfintit-o si pe ea cu singele Sau (Efeseni 5, 25-27), si i-a dat puterea sa sfinteasca pe oameni prin harul dumnezeiesc. Sfintenia Bisericii nu se pateaza de loc prin aceea ca in ea se gasesc si pacatosi, fiindca nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica sfinteste pe membrii ei, ea neavand de la ei sfintenia, ci de la Domnul, prin Duhul Sfant.

Biserica este soborniceasca sau universala pentru ca ii este dat sa se intinda peste tot pamantul si sa-i cuprinda pe toti oamenii, ca intr-un sobor a toata lumea, si pentru ca se conduce dupa cele statornicite la sfintele soboare a toata lumea. Biserica nu este numai pentru un loc, ori numai pentru un timp, ori numai pentru un neam, ci ea este pentru toate locurile, pentru toate vremurile si pentru toate neamurile. Biserica este soborniceasca si pentru ca detine adevarul religios deplin si pentru ca totdeauna si pretutindeni a invatat si invata neschimbat acelasi adevar dumnezeiesc universal.
 
Biserica este apostoleasca, pentru ca este asezata pe temelia invataturii sfintilor Apostoli.

Despre Biserica Ortodoxa se cuvine sa mai stim ca ea pastreaza neschimbate si fara nici o abatere invatatura si randuielile Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au predat Sfinfii Apostoli si asa cum le-au statornicit si lamurit Sfintele Sinoade in vremea Sfinfilor Parinti, cand toata crestinatatea era una si nedespartita, avand, prin acestea, toate mijioacele sigure pentru mantuire.


Nu. Biserica nu poate sa greseasca, pentru ca ea este "trupul lui Hristos", si Hristos cel pururea viu este capul ei (Efeseni 1, 22-23), ramanand cu ea totdeauna; si pentru ca in ea lucreaza neincetat Duhul Sfant, prin harul Sau, luminand pe slujitorii ei. De aceea Biserica este "stalp si temelie adevarului" (1 Timotei 3, 15), pentru ca ea are darul de a nu putea sa cada niciodata in ratacire; de aceea Biserica este si nebiruita in adevarul ei dumnezeiesc, ca "nici portile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). Nici un membru singuratic al Bisericii, fie el episcop sau patriarh, n-a primit de la Domnul darul de a nu putea gresi; deci nimeni nu poate pretinde ca este nesupus ratacirii (cum se zice despre patriarhul Romei). Singura Biserica a primit de la Domnul puterea de a nu putea gresi.


Articolul 10 din Simbolul Credintei este: "Marturisesc un botez intru iertarea pacatelor". El cuprinde invatatura despre Sfanta Taina a Botezului, intelegandu-se si aceea despre celelalte Sfinte Taine.


Sfanta Taina este o lucrare vazuta, asezata de Mantuitorul Iisus Hristos in Biserica, prin care se impartaseste credinciosilor harul cel nevazut al lui Dumnezeu.

In orice Sfanta Taina deosebim astfel trei parti: asezarea ei de catre Iisus Hristos, lucrarea vazuta sau slujba sfanta si harul nevazut.


Harul, care se mai numeste si gratie, este puterea sau energia dumnezeiasca necreata, pe care Duhul Sfant o impartaseste credinciosilor prin Sfintele Taine, ca ajutor pentru mantuire.

Harul se da in urma rascumpararii sau impacarii omului cu Dumnezeu, savarsita de Mantuitorul Hristos. Fara har nimeni nu se poate mantui.


Mantuitorul a asezat sapte Sfinte Taine si pe toate acestea le are Biserica noastra: 1. Botezul, 2. Ungerea cu SfantuI Mir (Mirungerea), 3. Sfanta Cuminecatura, 4. Pocainta, 5. Preotia, 6. Nunta si 7. Maslul.

Cele sapte Sfinte Taine sunt ca niste izvoare minunate, mai presus de fire, prin care se revarsa asupra noastra, in Biserica, harurile Sfantului Duh.


Mantuitorul a lasat dreptul de a savarsi Sfintele Taine Sfintilor Apostoli si, prin acestia, episcopilor si preotilor randuiti in mod canonic. Episcopul poate savarsi toate Sfintele Taine, iar preotul numai sase din ele, adica afara de Sfanta Taina a Preotiei. Singur Botezul - dar numai in caz de mare nevoie, adica de pericol de moarte a celui nebotezat - poate fi savarsit de diacon sau de orice credincios ortodox, prin afundarea de trei ori in apa curata, rostindu-se cuvintele: "Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (Numele) in numele Tatalui, Amin, si al Fiului, Amin, si al Sfantului Duh, Amin", si ramanand ca toate celelalte sa le faca preotul dupa randuiala sfintei Biserici.

Sfintele Taine se savarsesc de episcopi si preoti, ca slujitori ai lui Hristos si iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Asa sa ne socoteasca pe noi oamenii, ca pe niste slugi ale lui Hristos si iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (1 Corintenii 4, 1).

Sfintele Taine se savarsesc de episcopi si de preoti, dar prin puterea lui Dumnezeu; de aceea lucrarea sfintitoare a Tainelor nu este legata de vrednicia sau nevrednicia savarsitorilor, ci de Mantuitorul Hristos care le-a asezat in Sfanta Sa Biserica. Este adevarat ca si din acest motiv asupra slujitorilor bisericesti apasa o foarte mare raspundere, ei avand sa dea seama inaintea lui Dumnezeu de felul cum au "iconomisit" sau administrat aceste Taine.


Botezul este Sfanta Taina prin care omul, prin intreita afundare in apa sfintita si prin rostirea de catre preot a cuvintelor: "Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (Numele) in numele Tatalui, amin si al Fiului, amin si al Sfantului Duh, amin", dobandeste iertare de pacatul stramosesc, se naste din nou duhovniceste in Hristos si se face membru al Bisericii. Dupa Botez, duhovniceste omul este om nou, caci s-a nascut duhovniceste "din apa si din Duh" (Ioan 3, 5).

Lucrarea de capetenie in sfanta slujba a Botezului este afundarea intreita in apa curata si sfintita in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, adica in numele Sfintei Treimi. Afundarea inchipuieste moartea si ingroparea Mantuitorului si moartea omului celui vechi al pacatului, iar ridicarea din apa inchipuieste invierea de a treia zi a Domnului si nasterea omului celui nou curat si drept in Hristos-Domnul. Omul nascandu-se astfel duhovniceste se face madular al trupului tainic al lui Hristos, adica se face membru al Bisericii, cum zice Sfantul Apostol Pavel: ,,Impreuna cu El (cu Hristos) ne-am ingropat prin botez intru moarte; pentru ca dupa cum Hristos a inviat din morti prin marirea Tatalui, asa si noi sa avem o viata noua" (Romam 6, 4). Celelalte lucrari (ceremonii) de la Botez au si ele cate un inteles: Lepadarile inseamna indepartarea puterii diavolului de la cel ce se boteaza; impreunarile cu Hristos inseamna unirea cu Mantuitorul si cu Biserica Lui; suflarea de trei ori a preotului peste fata celui ce se boteaza inseamna ca el trebuie sa marturiseasca totdeauna pe Domnul; vesmantul sau panza alba in care se imbraca cel botezat inseamna curatenia sufletului si a vietii crestinesti; lumanarea inseamna indatorirea celui botezat de a duce adevarata viata crestineasca, asa incat faptele lui bune sa lumineze inaintea oamenilor, ca o lumina in intuneric.

Mantuitorul a asezat Sfanta Taina a Botezului, dupa invierea Sa din morti, atunci cand a poruncit Sfintilor Apostoli: ,,Mergand, invatati toate neamurile, botezadu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, si invatandu-i sa pazeasca toate cate am poruncit voua" (Matei 28, 19-20).

Sfanta Taina a Botezului nu se repeta niciodata asupra aceluiasi om, pentru ca numai odata se iarta pacatul stramosesc si intra omul in Biserica, pentru ca numai odata se naste omul duhovniceste, ca si trupeste. Iar pacatele savarsite dupa Botez se pot ierta prin Sfanta Taina a Pocaintei.

De la cel ce se boteaza, daca este in varsta, se cere primirea dreptei credinte si pocainta de pacatele savarsite, care prin botez se iarta, dupa cum zice Sfanta Scriptura: ,,Pocaiti-va si sa se boteze fiecare din voi intu numele lui Iisus Hristos spre iertarea pacatelor, si veti lua darul Sfantului Duh" (Fapt. Apostolilor 2, 38); ,,Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui" ('Marcu 16, 16). De aceea se rosteste la Botez Simbolul Credintei.

La botezul copiilor, credinta se marturiseste de catre nas, care fagaduieste ca se va ingriji ca pruncul sa fie crescut in legea ortodoxa. De aceea, nas nu poate fi decat un crestin ortodox. Datoria de a creste pe copii in legea ortodoxa o au si parintii.

Copiii trebuie sa fie botezati:

- pentru ca au pacatul stramosesc, de care nu se pot curati decat prin botez; pentru ca fara nasterea din nou, prin botez, nu se poate intra in Biserica, dupa cuvantul Domnului: ,,De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu" (loan 3, 5);

- pentru ca si copiilor, nu numai oamenilor in varsta, le este data fagaduinta harului Duhului Sfant, care curata de pacate (Faptele Apostolilor 2, 38-39);

- pentru ca botezul a luat locul taierii imprejur, prin care a fost preinchipuit in Vechiul Testament, iar taierea imprejur se savarsea si asupra copiilor, cum trebuie savarsit si botezul, dupa cuvantul dumnezeiesc: ,,Intru carele (in Hristos) sunteti si taiati imprejur, cu taiere imprejur nefacuta de mana, intru dezbracarea trupului pacatelor carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos, ingropati fiind impreuna cu El prin botez" (Coloseni 2,11-12).

- pentru ca asa au facut Sfintii Apostoli, care au botezat pe copii;

- pentru ca asa a facut Biserica totdeauna.

De aceea, cine nu boteaza pe copii si amana botezul lor pentru mai tarziu, face mare pacat.



Ungerea cu Sfantul Mir (Mirungerea) este Sfanta Taina prin care credinciosul de curand botezat primeste harul intaririi si cresterii vietii duhovnicesti, prin ungerea cu Sfantul Mir in partile mai insemnate ale trupului: frunte, gura, ochi, urechi, piept, maini si picioare, rostindu-se de preot cuvintele: "Pecetea darului Sfantului Duh, amin".

Ungerea la frunte inseamna sfintirea cugetului, la piept sfintirea inimii sau a dorintelor, la ochi, urechi si gura sfintirea simtirilor, la maini si la picioare sfintirea lucrarilor si a puterii sufletesti ale crestinului.

Sfanta Taina a Mirungerii a fost asezata de Mantuitorul Hristos, ca si celelalte Sfinte Taine. Sfantul Apostol Ioan scrie despre Sfantul Mir: "Si voi ungere aveti de la Cel Sfant... Si ungerea pe care ati luat-o de la Dansul, intru voi sa ramana" (Ioan 2, 20, 27); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant" (Efeseni 1, 13), si "Iar Cel ce ne intareste pe noi impreuna cu voi intru Hristos, si Cel ce ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, care ne-a si pecetluit pe noi si a dat arvuna Duhului in inimile noastre" (2 Corinteni 1, 21-22). De aici s-au si luat cuvintele care se rostesc la ungerea cu Sfantul Mir: "Pecetea darului Sfantului Duh".

Sfintii Apostoli si primii preoti au savarsit Sfanta Taina a Mirungerii prin punerea mainilor pe capul celor de curand botezati sau prin ungerea cu Sfantul Mir, cum se face pana astazi.

Sfanta Taina a Ungerii cu Sfantul Mir trebuie savarsita indata dupa botez, caci inca de la Botez, care este nastere duhovniceasca, sufletul are nevoie de harul cresterii si intaririi duhovnicesti, asa dupa cum si trupul are de la nastere nevoie de hrana si de alte lucruri, pentru cresterea si intarirea trupeasca. De aceea Sfintii Apostoli savarseau Sfanta Taina a Mirungerii indata dupa botez; si asa a savarsit-o Biserica noastra totdeauna, pana astazi.

Sfantul Mir care se intrebuinteaza la Sfanta Taina a Mirungerii se prepara din untdelemn amestecat cu multe feluri de miresme (aromate) si se sfinteste de episcopi impreuna intr-o slujba mare, odata pe an, in Joia cea Mare.


 

Sfanta Cuminecatura (dumnezeiasca Euharistie, Sfanta Impartasanie) este Sfanta Taina prin care, sub chipul painii si al vinului sfintite, credinciosul se impartaseste cu insusi trupul si sangele Mantuitorului Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.

Painea si vinul Sfintei Cuminecaturi numai pentru simturile noastre trupesti sunt paine si vin, dar cu adevarat sunt insusi trupul si insusi sangele Mantuitorului Hristos, caci in timpul Sfintei Liturghii au fost prefacute in chip minunat in trupul si sangele Domnului, prin puterea Duhului Sfant, la rugaciunea preotului slujitor.

- Sfanta Taina a Cuminecaturii a fost asezata de Mantuitorul la Cina cea de taina, cand a luat painea, a binecuvantat-o prin rugaciune si apoi a impartasit pe Sfintii Sai Apostoli, zicind: "Luati mancati, acesta este trupul meu..." iar dupa aceea a luat paharul, a multumit Parintelui ceresc, a binecuvantat paharul si a dat Sfintilor Apostoli zicind: "Beti dintru acesta toti, acesta este sangele meu..." si a adaugat apoi: "Aceasta s-o faceti intru pomenirea mea" (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-20; 1 Coriteni 11, 23-25), dand porunca astfel ca totdeauna sa se savarseasca aceasta Sfanta Taina.

- Sfanta Taina a Cuminecaturii trebuie sa se savarseasca cu paine dospita, din grau curat si cu vin din struguri, caci asa a asezat-o Mantuitorul la Cina cea de taina si asa a poruncit El sa se faca.

- Crestinul se impartaseste cu trupul si sangele Mantuitorului pentru iertarea pacatelor si pentru mostenirea vietii de veci. Caci insusi Mantuitorul zice: "Adevar, adevar graiesc voua: De nu veti manca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi; ca Trupul Meu este adevarata mancare si sangele meu adevarata bautura. Cel ce mananca trupul meu si bea sangele meu petrece in Mine si Eu in el"(Ioan 6, 53-56). De aceea trebuie sa fie cuminecati si copii, dupa ce sunt botezati si unsi cu Sfantul Mir.

- La inceputurile crestinismului se impartaseau toti credinciosii care participau la Liturghie, mai putin cei ce se gaseau sub canon. Mai tarziu s-a ajuns la situatia aberanta de a fi Liturghii la care, in afara de preot, nu se impartaseste nimeni.

- Ca sa primeasca cu vrednicie Sfanta Cuminecatura credinciosul trebuie sa se pregateasca prin post, prin rugaciune si prin spovedanie si numai asa, curat sufleteste si trupeste, cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa se apropie de Domnul, cu al carui trup si sange se impartaseste. Cel ce se cumineca nepregatit, adica cu nevrednicie, acela face mare pacat si isi atrage grea osada. "Drept aceea, oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevredicie, vinovat va fi de trupul si sangele Domnului... Ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, judecata lui-si mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (1 Corinteni, 11,27-29).

- Roadale Sfintei Cuminecaturi, daca se ia cu vrednicie, sunt mari si anume: unirea cu Hristos, sporirea harului dumnezeiesc, slabirea inclinarilor rele, curatirea de pacate si mostenirea vietii vesnice.

- Sfanta Cuminecatura este cea mai mare, mai adanca si mai infricosatoare taina, fiindca in ea credinciosul se impartaseste nu numai cu harul, ci si cu insusi izvorul harului, Iisus Hristos; fiindca ea nu este numai taina, ci si jertfa, jertfa de mantuire adusa de Domnul Iisus Hristos pe cruce, pentru vii si pentru morti. Ea se innoieste nesangeros pe sfintele altare pana la sfarsitul veacurilor.


Pocainta (Spovedania) este Sfanta Taina prin care credinciosul, marturisindu-se in fata preotului duhovnic si primind dezlegare de la acesta, primeste, prin puterea Duhului Sfant, iertarea pacatelor marturisite.

Aceasta Sfanta Taina a fost asezata de Mantuitorul atunci cand dupa ce a fagaduit Sfintilor Apostoli ca le va da putere sa lege si sa dezlege zicand: "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18, 18), le-a dat cu adevarat, dupa invierea Sa, puterea de a ierta pacatele prin cuvintele: "Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, si carora le veti tine, vor fi tinute" (loan 20, 22-23).

De la credinciosul care isi marturiseste pacatele se cere cainta sau parere de rau pentru pacate si vointa sau hotarire de a-si indrepta viata, credinta si nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu.

Dupa ce s-a spovedit, credinciosul trebuie sa tina intru totul canonul pe care i-l da preotul duhovnic. Caci canonul este o doctorie sufleteasca pentru insanatosire, pentru tinerea caii celei drepte si ferirea de pacate, pentru dezradacinarea din suflet a obisnuintei de a pacatui si pentru intarirea in bine. Tinerea canonului aduce mari foloase sufletesti, iar netinerea lui este pacat.


Cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur catre toti cei ce voiesc a citi din Sfintele Carti Cand vei sta tu la citirea dumnezeestilor cuvinte, mai intai sa te rogi la Dumnezeu ca sa-ti deschida ochii inimii. Ca nu numai sa citesti cele scrise, ci ca sa le si faci; ca nu spre osanda sa citesti cuvintele si vietile Sfintilor. Si iarasi cand vei citi, cu multa sarguinta sa citesti cuvintele cu dinadinsul si cu toata inima si sa nu te grabesti numai a intoarce filele. De-ti este tie cu trebuinta, nu te lenevi, ci de doua ori si de trei ori sa citesti cuvintele si chiar de mai multe ori, ca sa intelegi puterea lor. Iar cand vei voi sa citesti sau sa asculti pe altul ce citeste, apoi sa te rogi lui Dumnezeu asa: "Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca sa ascult cuvantul Tau si sa-l inteleg pe el si sa fac voia Ta, ca strain sunt eu pe pamant. Sa nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci sa-mi descoperi ochii, ca sa vad minunile din Legea Ta. Arata-mi mie cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale. Spre Tine nadajduiesc, Dumnezeul meu, ca sa-mi luminezi mintea si gandul cu lumina intelegerii Tale, ca nu numai sa citesc cele scrise, ci sa le si implinesc. Ca nu spre osanda sa citesc vietile si cuvintele Sfintilor, ci spre innoire si luminare, spre sfintire, spre mantuirea sufletului si spre mostenirea vietii vesnice. Ca tu esti luminarea celor ce zac intru intuneric si de la Tine este toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit. Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin ".

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în desert nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori si însoţită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ. Metania (metanoia) desemnează tocmai pocăinţa ca eliberare a noastră de sub toată stăpânirea acestei lumi.

Talcuire:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele

“Doamne” sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totuşi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare “Stăpânul vieţii mele”. El este cel care dă sens vieţii mele chiar şi atunci şi mai ales atunci când cred că l-am pierdut. “Stăpân”, aici, deşi pune în evidentă transcendenţa, nu înseamnă tiran, ci Tată care se jertfeşte şi mă eliberează, care vrea să mă înfieze în Sine şi îmi respectă infinit libertatea. Fiul Său întrupat, în care este în mod desăvârşit prezent, se naşte într-un staul, se lasă omorât de libertatea noastră crudă, înviază dar nu se revelează decât celor care-L iubesc. Or, acest “stăpân” răstignit rămâne Stăpânul Vieţii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Său dătător de viată, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia acestui împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru: “Am venit în lume ca să slujesc, nu să Mi se slujească”. Relaţia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este “Stăpânul vieţii mele”, pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă şi iar dă, din belşug, un viitor înnoit: “Du-te şi nu mai păcătui”. Nu exist decât prin această iubire extrem de discretă, care mă ridică deasupra oricărei determinări, a oricărei necesităţi, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor să slujească, să-i devină prieteni. Asceza pe care insistă Postul Mare nu poate fi o adevărată eliberare decât în credinţă. Iar credinţa presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stăpânul vieţii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toată încrederea; în cuvântul şi în prezenta Ta, căci Tu nu eşti numai un exemplu, tu eşti cel nedespărţit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi si împovăraţi si Eu vă voi odihni pe voi”. A se odihni sau a se reaşeza, în divin şi în uman în acelaşi timp, un loc pentru noi, toţi orfanii pământului natal, un loc al obiceiurilor înţelepte, al civilizaţiilor în mod cert aspre şi dure, dar un liman de linişte şi pace pentru noi, nomazii lipsiţi de poezie ai marilor oraşe; şi acesta eşti Tu, limanul şi Stăpânul vieţii. În acest loc vom săpa catacombele de unde vor tâşni catedralele viitorului.

Duhul trândăviei, al deznădejdii, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert, nu mi-l da mie

Există o cale. Tu eşti Calea. Dar pe această cale sunt obstacole care definesc condiţia noastră fundamentală de fiinţe păcătoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidă pe femeia adulteră. “Trândăvia” nu este “clinofilia” lui Oblomov, nici lenevirea din dimineţile noastre de vacantă. Trândăvia înseamnă uitarea despre care asceţii spun că este “păcatul de căpetenie”. “Uitarea”, adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. Nici un alt criteriu, în afara utilităţii, rentabilităţii, a raportului calitate-preţ. Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevroză spirituală care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepărtarea de “lumina vieţii”, cea care dă sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi. Această uitare, devenită colectivă, deschide drumurile decăderii. Ne spunem atunci că Dumnezeu nu există, nevroza se accentuează, îngerii perverşi ai neantului invadează scena istoriei. Doamne şi stăpânul vieţii mele, trezeşte-mă. Această “trândăvie”, această anesteziere a întregii fiinţe, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului şi a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce asceţii numesc “acedie” - silă de viată, deznădejde. La ce bun totul? Fascinaţie a sinuciderii, o bătaie de joc generală. M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent, iată-mă cinic sau închistat. Şi foarte îmbătrânit, fără pic de suflet de copil. Mai poţi, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul “iubirii de stăpânie” sau în cel al “grăirii în deşert”. Avem nevoie de sclavi şi de duşmani, ni-i inventăm noi înşine, îi sacralizăm chiar, aşa cum a arătat René Girard. Să stăpâneşti, să de simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul şi poate şi sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în moarte - faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasi divină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate.

De aceea primii creştini refuzau chiar cu preţul vieţii să spună că Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alţi creştini, în secolul nostru, au refuzat să se închine rasei sau clasei sociale şi au plătit pentru asta. Amintindu-ne că trebuie să dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu şi Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stăpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor creştinii nu au făcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împărat care şi-a ucis fiul şi soţia, căci considerau că şi-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Speranţă, uneori realizată, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare. Biserica însăşi: în ce măsură este si ea contaminată de duhul stăpânirii?

În ce priveşte “vorbirea în deşert” – expresia este evanghelică –, ea desemnează orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Ea ţine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi frumuseţea. Posedare iar nu posesie. Himeră a unei arte care nu mai vrea să fie nupţială.

Trăim într-o civilizaţie a “vorbelor deşarte”, a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de viaţă şi înviere.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării si al dragostei, dăruieşte-mi mie, slugii Tale.

În fiecare cerere ne recunoaştem “slugi”, creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugăciunea nu este numai o simplă meditaţie, ea este întâlnire, intrare în relaţie, convorbire, spuneau vechii monahi. Căci Dumnezeu ne grăieşte prin Scriptură, prin fiinţe şi lucruri, prin diferite împrejurări din existenta noastră şi chiar prin prezenta Sa; cuvinte tăcute, pline de dulceaţă, flăcări care aprind inima (si nu vorbărie mincinoasă, neruşinată, amăgitoare). Numai o asemenea rugăciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stăpânire, de autosuficientă. “Virtuţile” pe care le enumeră rugăciunea şi care coexistă pentru a se uni îşi au astfel punctul de plecare în credinţă. Din această perspectivă, virtutea nu este numai morală, ea participă la umanitatea lui Hristos îndumnezeită, în care virtualităţile umanului sunt duse la desăvârşire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectă.

“Curăţia” este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepţiuni moralizatoare şi înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea şi integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii într-o existentă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită - durere si apoi uimire - pentru Răstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate să vină în întâmpinarea celorlalţi cu o atenţie dezinteresată, ca un bătrân-copil, un “bătrân frumos”, unit cu Hristos în veşnicie.

Pentru bărbatul şi femeia care se iubesc sincer şi care îşi sunt credincioşi unul altuia, curăţia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneşte cu umanitatea şi cu pământul ei în lumina uni-diversităţii trinitare, curăţirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapică şi ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce şi răbdătoare. Iar copilul, micuţ musafir necunoscut şi neaşteptat, sau dimpotrivă, prea mult aşteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea să se închidă în ea însăşi, într-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le străbate cu toată sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteşte în fata doamnelor) această puritate fundamentală, acest respect al trupului, această subordonare a vieţii unei taine care o împacă si-i redă unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostituţiei sacre, dar pune accentul pe “cântarea cântărilor” unei întâlniri căutate, pierdute, regăsite - căci Dumnezeu este Cel “de-a pururi căutat”, spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credincioşia smerită, căci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

“Smerenia” înscrie credinţa în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Fragil, gata să se rupă atât de adesea, firul vieţii mele nu este păstrat si reînnodat decât prin voinţa de neînţeles a Altuia. “Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însuşi si un dar care vine de la El”, spune Sfântul Ioan Scărarul, căci s-a zis: “Învăţaţi, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rămân în voi; de la lumina şi lucrarea Mea în voi - căci sunt blând şi smerit cu inima, cu gândul şi cu duhul, şi veţi găsi pace pentru sufletele voastre şi eliberarea de războiul gândurilor” (Sf. Ioan Scărarul, Scara 25, 3). Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc şi lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot. Cel smerit, dimpotrivă, se deschide gratuităţii mântuirii, o primeşte cu recunoştinţă, îmbrăcându-si inima în haină de sărbătoare. Smerenie, umilinţă-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activă, ea ară pământul, îl pregăteşte pentru ca să dea rod însutit atunci când va trece Semănătorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ti propui, prin ascultare, detaşare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Şi mai ales prin “frica de Dumnezeu”, care nu este teroarea sclavului în faţa unui stăpân aspru care pedepseşte, ci spaima subită de a nu-şi pierde viaţa în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. “Frica de Dumnezeu” ne face smeriţi şi ne eliberează de teama de lume - sunt liber pentru că nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în această teamă uimită la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializează şi în puterea de a acorda atenţie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă. Smerenia face posibilă trezirea, putinţa de “a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinţe…” (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72). Smerenia este temelia şi consecinţa “virtuţilor” şi una şi celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinţe.

Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputinţă de sesizat, putem totuşi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia. Ceea ce noi căutăm în înfrânare, voi veţi găsi în răbdarea în faţa greutăţilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun călugării celor care rămân să trăiască în lume. Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat; şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul şi asta fără întârziere (răbdarea a făcut-o pe Tereza de Lisieux să-şi transforme nerăbdarea în nevoie de sfinţenie). Răbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumă, desparte şi distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieşte Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniştii, cel care merge spre Înviere, timpul speranţei. Astfel, răbdarea este atentă la maturaţii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Ea ştie, într-adevăr, că experienţele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-iniţiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viaţă făcătoare şi revarsă în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiinţează sau încremeneşte în moarte, când speranţele colective şi personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că “toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Cor. 13, 7). Şi într-adevăr totul culminează în dragoste, care constituie sinteza tuturor “virtuţilor”, a căror esenţă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare şi speranţă, de “patimile” nerăbdătoare şi deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la “dragostea nebună” a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinţeşte că devine “un sărac plin de iubire frăţească” (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: “Un sărac plin de iubire frăţească”, Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sărac, pentru că se leapădă de funcţiile lui, de importanta lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele şi obsesiile sale, pentru că se deschide în acelaşi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măşti ale urâţeniei si ale păcatelor, aşa cum face şi Iisus în evanghelii. Si-i poate împăca pe cei ce se urăsc si ar vrea să distrugă lumea.

Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exerciţiul iubirii active – să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi – nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, “omul-maxim” ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O taină ascunsă, dar reală.

Avva Antonie mai spune: “viaţa şi moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru”. Într-adevăr, dacă Îl câştigăm pe fratele nostru, îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă-l smintim pe fratele nostru, păcătuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11). Şi Sfântul Isaac Sirul: “Frate, iată cum te îndemn: fie ca balanţa milei tale să se încline până când îţi vei simţi inima cuprinsă de toată mila lui Dumnezeu pentru lume” (Tratate ascetice, 34).

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor!

Ultima cerere denunţă, dă pe faţă una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca şi în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăşti, să dispreţuieşti, să desfiinţezi cu conştiinţa curată a dreptului.

“A-ţi vedea greşelile” înseamnă să te supui primului îndemn evanghelic: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Când lumina se apropie, ea alungă întunericul din noi. Omul care se descoperă astfel şi ale cărui minte şi inimă - care se identifică în Biblie - se cercetează pe sine, îşi înţelege dimensiunea propriei rătăciri, a pierzării în care îi duce şi pe alţii, sau a neantului care îl pândeşte şi îl stăpâneşte deja, a prăpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, şi acelea rupte. Aceasta este “aducerea aminte de moarte”, despre care vorbesc asceţii: demascarea acestei nelinişti fundamentale pe care ne-o înăbuşim, dar care se exprimă în ura fată de aproapele, în nevoia nebună de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacă cugetarea la moarte este însoţită nu de batjocură, ci de credinţă, ea va da la iveală, neclintit între noi şi neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depăşită: păcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat să judec, ci să salvez.

“A-ţi vedea păcatele” nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuti. Înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui. “Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele decât să învieze din morţi”, spune o vorbă veche. Căci a-ţi vedea păcatele înseamnă să treci prin cea mai cruntă moarte, în timp ce, după renaşterea prin botez, viata sporeşte în tine fără să-ti dai seama, pentru că ai devenit un “făcător de pace”; măcar că trebuie “să-ti verşi sângele inimii”, spunea stareţul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negaţii, pentru a topi împietrirea unor inimi şi pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Ştiu că omul, după chipul lui Dumnezeu, este Taină şi Iubire, dar mai ştiu că această iubire se poate schimba în ură. Respect Taina şi nu aştept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, căci ea este rodul harului Tău.

Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinţe de posesiune – care stăpânesc şi sunt stăpânite –, ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în “grăire în desert” trebuie să devină “binefacere”. Da, să punem în practică binecuvântarea primită, să ne supunem la tot ce este viaţă, pentru a o împlini şi pentru ca ea să devină binecuvântare.

Rugăciunea sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrană a trupului, ci şi de toropeală a sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, şi se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face” (Scara 7, 3).

(Olivier Clement, „Trei rugăciuni:Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)



Tatal nostru, Care esti în Ceruri, sfinteascã-se Numele Tãu, vie Împãrãtia Ta, facã-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pãmânt. Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri si nu ne duce pe noi în ispitã, ci ne izbãbeste de cel rãu.

Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii “Tatal nostru”, cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din “Tatal nostru” se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea “Tatãl nostru” o deschide, o depãseste, o desãvârseste. Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, “Tatã”: Pater imon, “Tatã al nostru”.

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: “Tatã”. Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri. I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si “represivã” si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia “tati” nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori. I s-a spus cã “Dumnezeu Tatãl” este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem “orfani”. Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt. De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul “Tatã”. Acest “tatã” transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de “sânul Tatãlui”, toatã Biblia evocã “adâncurile milei Sale”, rahamim acest Tatã este matricial, El îsi “simte” copiii, asa cum si-i “simte” o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale.

Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat - însã timpul a început cu “big-bang”-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein - acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele si atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, “ne-au pulsat venele de existentã”, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã “Viatã si destin” - se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis - de care vorbeste si India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:”Abba, Tatã” - un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El. În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un “pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, “binefacerilor” divine din primele capitole ale “Facerii”: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine”, tob, care înseamnã “bun si frumos”, Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin “frumos”. Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, “fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute…” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de “inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl “Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: “Tatã-al nostru”.

Din acest “nostru” as vrea sã retin douã lucruri. Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim “taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”. Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, “cei care stiu”, se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã “concept” în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: “Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui”, spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: “Tatãl nostru”, acest “nostru” înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti “mãdulare unii altora”, un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, “este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume”. Se poate traduce si astfel: “… care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii”. Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã.

Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este “preotia împãrãteascã”, “poporul sfânt” menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã “pentru viata lumii”.

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, “omul maxim”, cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: “Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat… strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?”

Si vor auzi rãspunzând: “Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut”. Dar oare noi facem astfel? De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou. Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

Care esti în Ceruri

“Cerurile”, aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absenta, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi mãsoarã propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare purã. Trebuie sã existe în viata noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãsurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie sã stii uneori sã te opresti si sã asculti linistea, sã te bucuri de ea, sã te uimesti, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oras mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tãcutã, uneori împlinitã.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendentã? De bunã seamã pentru cã azurul profund - mai ales în tãrile mediteraneene - este dincolo de puterea noastrã de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învãluind totul si pãtrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã “cer sclipitor”.

Trebuie sã stii sã privesti cerul, sã te lasi inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa si cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

“A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele”.

Totusi, revolutia tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-si mai gãseascã locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cãrtii lui Iov a devenit absentã întunecatã.

Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacantã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin.

Altundeva? În “inimã”, ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã fiinta noastrã se adunã si se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sã trãim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligenta si dorinta, si chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot tâsni scântei si o tresãrire puternicã si dulce ne va aprinde inima.

Trebuie sã regãsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rãscoleste întreaga fiintã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintã într-o tandrete ontologicã, o liniste împãrtãsitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, si as adãuga cã este si o problemã de culturã.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabã seful, pe “bãtrânul doctor”, de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legatã de ea, siguranta diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a sti cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o “inimã de piatrã” si s-o transforme într-o “inimã de carne”.

Dar, adaugã “bãtrânul doctor”, sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuteascã pe dinãuntru, sã-si linisteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata cãruia se reflectã luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilã venirea Tatãlui “care este în ceruri” si pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul fiintelor si al lucrurilor.

Si este si o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar si una comunã, care sã ne trezeascã fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granita sinuoasã dintre iubire si moarte, dintre revoltã si slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ - noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii si cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea “frumusete care creazã orice comuniune”, spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea “cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfintenie”. Geniul crestinismului este în mod tainic, “filocalic”, iar “filocalie” înseamnã “iubire de frumos” si frumusetea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã si în culturã.

Sfinteascã-se Numele Tãu

Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pânã la capãt, cãci Numele este prezenta, “despãrtitã” si în acelasi timp “strãlucitoare” adicã sfântã. “Sfintirea Numelui” nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adicã martiriul. Iisus a sfintit Numele pânã la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este “Unul din Sfânta Treime” rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, “Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastrã. “Pãrinte, dacã e cu putintã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta”. “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”

Astfel cã, de acum încolo, între suferinta noastrã si neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã si între neant, se aseazã Dumnezeu cel întrupat si rãstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã.

Pentru a “sfinti Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul crestin este o experientã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplã atunci cã îl nãpãdeste bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: “… fericiti cei prigoniti pentru dreptate… fericiti veti fi când vã vor ocãrî…” Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiati, trãdarea, singurãtatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie sã combatem suferinta, cu atentie delicatã, atât la aproapele cât si la noi însine.

Occidentul modern a fãcut mult în acest sens si e bine. Cãci suferinta poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã si dacã o trãim în credintã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detaseze si sã ne deschidã.

Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferinta ultimã si sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine “sfintirea Numelui” si chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã si oroare va pãtrunde o luminã si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”, ci si “Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu”.

Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu existã decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnã sã stii totul. Poate cã înseamnã sã nu stii nimic, dar sã ai, totusi, încredere. În legãturã cu “sfintirea Numelui”, as vrea sã adaug douã lucruri:

Primul este cã Numele invocã si evocã Prezenta. El nu o stãpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã îsi schimbã între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, si este infinit mai puternic - cãci cel putin suntem siguri de iubirea Lui - în legãtura noastrã cu Hristos.

Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamã “Rugãciunea lui Iisus”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul”, pronuntatã odatã cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: “Kyrie eleison”, “Doamne miluieste”, “Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte”, “Cum stii Tu si cum vrei Tu…”, “Slavã Tie, Dumnezeul nostru, slavã Tie” etc.

Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a “sfinti Numele”, de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãtii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri… Numele se reveleazã la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii…

Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã tâsneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu si nu sã amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? “Tu m-ai luat drept tintã” - îl citez pe Iov. “Vei înceta Tu, în sfârsit, sã mã privesti spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?” (iarãsi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzeste-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Tie, Doamne, slavã Tie. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage.

Celãlalt lucru pe care as vrea sã-l spun în legãturã cu “sfintirea Numelui” este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru si profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viata noastrã de zi cu zi se miscã între Kiddouch haschem, “sfintirea Numelui” si Hilloul haschem, “profanarea Numelui” si hotarul este într-o continuã miscare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãieste din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, “orice vas va fi închinat Domnului”, iar “cinstea si slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentã “bun” sau “rãu”; pentru un pedagog, un judecãtor si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalti.

Si dacã tehnica ne elibereazã si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

continuare>>>

continuare>>> la Tâlcuirea rugăciunii “Tatăl nostru”

Vie Împãrãtia Ta

Dupã Tatãl si Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L si pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuieste “Vie Împãrãtia Ta” prin “vie Duhul Tãu cel Sfânt”.

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãseascã de Împãrãtia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnã un singur lucru.

Împãrãtia, cerul nou si pãmântul nou sunt cerul si pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viata curatã, eliberatã de sub stãpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevãratul “rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã si cenusã, învelisul opacitãtii si al urii noastre, al oricãrei complicitãti cu puterile haosului, ale întunericului.

“Vie împãrãtia ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura si cenusa. Cãci Împãrãtia a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia si existã în viata fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine - “pleroforia” - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevãrului, a frumusetii, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi “oceanul interior al unei priviri” si “pe celãlalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineazã si când, noteazã Franz Rosenzweig, “individul renuntând la cele din urmã rãmãsite ale individualitãtii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã…”

În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împãrãtia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Sã fim bine întelesi. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului si mândria cugetului… omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în “mici eternitãti de plãcere”. Din fiinte si lucruri, el nu vede - si aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumitã distantare interioarã, cu recunostintã, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimasã, în sensul ascetic al cuvântului “patimã”, adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei… Ritmul respiratiei - “sã respiri, o, nevãzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârsita, isihasta rãsucire si dezrãsucire a valurilor si a nebuloaselor, “cântarea cântãrilor” unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei.

Actul creator care genereazã frumusetea si iradiazã viatã si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperã existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos - care se rezumã în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sã te accepti - si totusi: “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãtii si comuniunii.

Revelatia Împãrãtiei constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusete, înceteazã de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare.

Si dacã nu reusesti sã “pãzesti poruncile”, nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafatã, inima e cea care trebuie sã se transforme.

Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sã întelegi cã El te iubeste. Si dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezeste, atunci însãsi viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu.

Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, “sã respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã si, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…

Facã-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pãmânt

Voia lui Dumnezeu nu este o vointã juridicã ci un influx de viatã, ceea ce dã existentã si o înnoieste când aceasta se rãtãceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însãsi, universul întreg sustinut de ideile-vointe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca “toti oamenii sã se mântuiascã”, subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei. De aceea trebuie “sã ne rugãm zilnic pentru ca toti sã se mântuiascã”; sã ne rugãm pentru toti cei “care nu stiu, nu vor sau nu pot sã se roage” asa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã si bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã si întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie - în stare sã creeze fiinte care-o pot refuza - aceastã atotputernicie este si o atotslãbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã si coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde vointa omului sã se poatã uni cu vointa divinã. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umanã s-a alãturat cu durere si bucurie vointei Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pãmânt, ca si în cer.

De aceea este de ajuns sã aderãm la Hristos cu toatã fiinta noastrã. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre. Cã jugul Meu e bun si povara Mea este usoarã” (Mt. 11, 28-30). Împãrãtia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pãmânt “nu este din aceastã lume” si nu în istorie se va realiza ea. Rugãciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dã astfel, despre politicã, o nuantã de ironie, de realism si rãbdare, ea laicizeazã exercitiul puterii, relativizeazã ideologiile si entuziasmele istoriei - istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o primã etapã, nu visãm sã transformãm societatea în paradis, ci luptãm, pentru ca ea sã nu devinã un iad, sã-i mentinem echilibrele necesare, cã e vorba de “separarea puterilor” a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonã - si protestantã - despre Stat. Omul rugãciunii si al sperantei evitã pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amãrãciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamãgesc revolutiile, cele nefãcute, ca si cele prea bine fãcute. El stie cã nu se va sfârsi niciodatã cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv sã se resemneze.

În acelasi timp, trebuie sã spunem, odatã cu Serghei Bulgakov, cã “istoria nu este un culoar vid”. Aceastã imensã fortã de viatã, de viatã adevãratã pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsã din potirul euharistic si din rugãciunile sfintilor, nu lucreazã numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale.

Crestinãtatea a încercat o sfintire a culturii, nu fãrã succes, dar a îngrãdit din ce în ce mai mult libertatea. Astãzi tine de bisericã sã se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pãmânt tainic de unde se vor ridica pãdurile viitorului. Nu singurã de altfel, ci în colaborare cu toate cercetãrile convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptãrile si intuitiile culturii contemporane: fie cã e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitatã a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrãturã a neantului se ocupã de relatie si de chip, fie cã e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului.

Odatã cu prãbusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat cã adevãrata infrastructurã a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia sã nu devinã un fals, se hrãneste din spiritual. Ea ca si în tectonica “plãcilor”: e suficient ca plãcile cele mai profunde ale scoartei terestre sã se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafatã sã aibã loc cutremure. Adevãratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev.

“Revolutia constiintelor”, spune astãzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumãtate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.

În anii care vin va trebui sã aparã initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societãtii civile si al culturii. Va fi important cã însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitãtile bisericesti, sã propunã noi atitudini, sã inventeze noi forme de viatã si de muncã în profesia lor, la scoalã, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta…

Nu va exista niciodatã, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o “civilizatie a iubirii”. Va exista întotdeauna, în viata colectivã, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie sã stim sã le stãpânim, sã le folosim, sã le controlãm (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).

Numai sfintenia este cea care poate vindeca rãul din rãdãcinã. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, sã introducã în societate o tensiune, un ferment sau o ranã care sã constituie însusi locul libertãtii spiritului. Si dacã nu poate exista o “civilizatie a comuniunii” depline si definitive, trebuie sã deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, “cãi de micã comunicatie”!

Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncã, într-o civilizatie pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mã tine în viatã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficientã cardiacã, tentativã de sinucidere - sau mai stiu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sã-l apãr si sã-l ghidez în viatã, îmi scapã cu desãvârsire.

Nu existã decât douã iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o stim bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizatie - hrana, îmbrãcãmintea, locuinta, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrãneste sufletul nostru, recunoastem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur si simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat si strãin, în fond… (Iov 1, 20-21).

Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistentã, ca pe , adicã pâinea Împãrãtiei. Or, pâinea Împãrãtiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistentã, ca si cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãsirea cu Trupul sãu, cu prezenta Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezenta, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.

Sarcina zilnicã a celui credincios este sã descopere si sã scoatã la ivealã scânteile Prezentei, pentru ca ele sã regãseascã focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.

În A douãzeci si cincea orã de Virgil Gheorghiu vedem un tãran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintã, ca si cum s-ar împãrtãsi. Când masa este sãrbãtoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. “Dati multumire pentru toate”, spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).

Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Si cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putinã detasare si pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui.

Ajutã-ne sã descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Traditia ortodoxã ne învatã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importantã, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii - desigur, în zadar, cãci si femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãtia lui Dumnezeu si ne ajutã sã trecem si noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Pãmântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoanã din pântecele pãmântului-mamã. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astãzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legãtura omului cu pãmântul, crestinii trebuie sã propunã o altã atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltã, ci pe aceea a unei responsabilitãti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. “Terra-mamã, sora noastrã”, cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastrã, logodnica noastrã, pe care trebuie s-o întâmpinãm cu un respect nemãrginit, pentru ca ea sã ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plãmãditã cu toatã mireasma Împãrãtiei.

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconstientã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrti cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãsie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gurã de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apãrut si pentru cã lumea crestinã n-a stiut sã împartã; pentru cã a pãstrat “taina altarului”, uitând-o pe aceea a “fratelui”. Drama, se stie, continuã si se agraveazã astãzi la scarã planetarã.

Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viatã, s-o punem în valoare în luãrile noastre de pozitie civice, la scarã nationalã, în respectul si primirea strãinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pãstra propria-i culturã, dacã aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitãti.

Putem sã visãm, sã propunem, sã precizãm o ordine economicã mondialã. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sã-si punã stiinta în slujba rugãciunii: dã-ne nouã, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintã, si fã ca ea sã fie si pâine a Împãrãtiei, pâinea bunãvoirii frãtesti si a frumusetii.

Vorbind de viata cotidianã, trebuie sã înmultim cu rãbdare tocmai aceste mici realizãri, atât în societãtile bogate cât si în cele sãrace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sã adoptãm un nou stil de viatã al cãrui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntarã a propriului consum, în folosul împãrtirii cu ceilalti..


Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri

Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare - pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.

Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.

“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) - si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …

Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

Si nu ne duce pe noi în ispitã

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, “Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni”, spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã.

Despre ce “ispitã” este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mãrturisitorul numeste “teama ascunsã de moarte”. Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniste fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a mortii, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viatã. Transformarea totalã a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare si Cincizecime încoace: “Ati auzit cã vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arãtat” (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie si care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai “apocalipticã” decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii existã si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gãseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrtit de tainã, incapabil de neliniste si uimire.

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împãcatã, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducãtoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altãdatã (vorbesc de Europa), transformarea actualã a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de cãtre falsi fãcãtori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.

Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii “semne si minuni”. Mã gândesc si la “ultimul om” al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul sã-l întâlnesc si sã-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea cã în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sã nu-si mai punã întrebãri. Si cã s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sã înteleagã cã omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.

Trebuie sã rãmânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli si cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care îsi pun întrebãri, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sã-i primeascã pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sã ofere un loc celor care pun întrebãri?

“Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã”: în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

… ci ne izbãveste de cel rãu

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz - voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Pastele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrân-gãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti - sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc - Biserica e singura mea scuzã - despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

(Olivier Clement, „Trei rugăciuni:Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre.

Iată rugăciunea către Sfântul Duh cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se începe nici o lucrare importantă, nici în biserică, nici în lume, înainte de a o spune. În Biserică, ea este rugăciunea care introduce orice altă rugăciune, pentru că orice rugăciune adevărată se face în suflarea Duhului. “Însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugăciunea noastră într-o lume în care numai Duhul poate să unească văzutul cu nevăzutul care, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să se simbolizeze reciproc – imagine hristică [Mistagogia 2]. Hristos există cu adevărat în Duhul Sfânt, pe care ni-L împărtăşeşte. Trupul său eclezial este locul de unde izbucneşte sau dimpotrivă se prelinge în taină, picătură cu picătură, această împărtăşire. Dacă Hristos este uns prin Duhul, va fi şi trupul său, adică Biserica, ale cărei mădulare, “hristificate” vor deveni, în Hristos, un neam de profeţi. Dacă Cincizecimea începe în ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se şi sfârşeşte atunci, ci continuă, se desfăşoară sau se ascunde, într-un elan de nestăpânit către ultim, uneori tainică, alteori vizibilă, pregătind şi anticipând în euharistie şi în oamenii euharistici, întoarcerea tuturor la Hristos.

Tâlcuire:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului

Cuvântul “împărat” afirmă dumnezeirea Duhului, aşa cum a făcut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonimă, creată sau necreată, El este Dumnezeu, un “mod” unic de “subzistenţă” a dumnezeirii, un tainic “ipostas” divin.

“Împărate ceresc”: acest ultim cuvânt desemnează aici “Marea Dumnezeirii” din tradiţia siriacă. Împăratul este Cel care domneşte. Duhul Tatălui, care se odihneşte în Fiul, “Împărăţie a Tatălui şi Ungere a Fiului” spune, alături de mulţi alţii, sfântul Grigorie de Nyssa [Despre rugăciunea duminicală, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] - domneşte adică slujeşte comuniunea ipostasurilor divine din care, după tradiţie şi în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Există Tatăl, Unul, Fiul este Celălalt şi depăşirea oricărei opoziţii se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare că este cazul cel mai adesea în spiritualităţile asiatice şi în gnoze, ci printr-o diferenţă întreit sfântă, fără cea mai mică exterioritate.

În acelaşi timp, acest Împărat vine la noi ca să ne împărtăşească de ceresc, să ne mângâie, să ne dăruiască viaţa ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numeşte în Evanghelia lui Ioan, în cuvântarea de despărţire, Paraclet, care se traduce “Mângâietorul”, “Mijlocitorul”, sau şi mai bine comforter, din engleză, cel care întăreşte şi dă adevărata putere. “Celălalt Mângâietor”, spune Iisus, pentru că sunt nedespărţiţi: imensa mângâiere, schimbarea vieţii, forţa interioară şi tot ceea ce ţine de Hristos, se descoperă şi se manifestă de-a lungul istoriei, în Duhul, în funcţie de căutările, neliniştile, intenţiile care o sfâşie sau o înflăcărează.

Împărate ceresc, Mângâietorule: în Duhul, Dumnezeu îşi transcede propria transcedenţă, într-o trans-descendenţă iubitoare, dacă acceptăm acest termen, adică Dumnezeu se dăruieşte pe Sine Însuşi, căci fiind cu totul inaccesibil prin natură, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky “Dumnezeu trece de zidul transcendenţei Sale” în Duhul Sfânt, prin care şi în care Logosul, Cuvântul nu încetează să se manifeste în diferitele formulări ale înţelepţilor şi profeţilor, “lumină care luminează pe tot omul ce vine în lume” [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfântului Ioan], prin care şi în care Cuvântul nu încetează să se facă trup: întruparea Cuvântului se desăvârşeşte în Duhul - şi prin libertatea conştientă şi puternică a Fecioarei, căci Duhul şi libertatea nu pot fi despărţite.

De aceea, când spunem “Duhul Adevărului”, nu denumim o noţiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atâtea! - ci pe Cineva, care ne-a spus că El este “Calea, Adevărul şi Viaţa”, cuvintele “cale” şi “viaţă”, cuprinse în cel Adevărat, Credincios, Nemincinos, desemnând, se pare, îndeosebi pe Sfântul Duh. Adevărul, revelaţia, care uneşte adevărul lui Dumnezeu şi pe cel al omului, este Cuvântul întrupat, Dumnezeu făcut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfânt în sfintele taine ale Bisericii, în Biserică, taină a celui Înviat şi a învierii, datorită şi prin harul Duhului Sfânt.

Hristos călătoreşte cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuşi cuvântul Lui, care-i poartă Duhul, le înflăcărează inimile. Şi când frânge pâinea deja euharistică, El se descoperă şi imediat se face nevăzut căci nu mai poate fi prezent decât în Duhul Sfânt. Iată de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este şi templu al Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica este Biserică a Sfântului Duh.

Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti

Totul este pătruns de har, totul freamătă, vibrează, se trezeşte în această uriaşă Suflare de viaţă, ca şi copacul în vântul invizibil, dar mişcător, ca şi marea “cu mii de surâsuri”, ca şi elanul care împinge, unul către celălalt, pe bărbat şi pe femeie. Limba franceză modernă e tentată să opună spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfânt, Roua’h, este în limbile semitice, când masculin când feminin. Nu pentru a sărăci, a “naturaliza” Treimea într-un fel de schemă familială: Tată, Mamă, Fiu, ci pentru că în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul său “la hotarul tăcerii” [Romani 19, 12], ca o mamă care-şi leagănă copilul, cântându-i cu gura aproape închisă. Aici presimţim poate acea tainică înţelepciune care străbate ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi care ne aminteşte că Dumnezeu este “matriciant” (care dă viaţă) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamnă matrice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezenţa Sfântului Duh în existenţa însăşi a lumii, în fiinţele şi lucrurile care sunt tot atâtea logoi-raţiuni ai Logosului, tot atâtea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adresează. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), Îl evocă pe Dumnezeu, care este “peste toate şi prin toate şi întru toţi”. Tatăl rămâne cu adevărat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce există. Cuvântul este Logosul care organizează lumea prin aşa-numitele idei-voinţe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care dă viaţă şi duce toate la desăvârşire, întru frumuseţe, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin mişcare, zbor, vânt, pasăre, foc, apă vie, nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină.

Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă

Cuvântul “bine” ca şi “bun”, de la sfârşitul acestei rugăciuni, are un sens ontologic, care se referă la fiinţă, adică la iubire, căci “Dumnezeu este iubire”, repetă Sfântul Ioan, deci fiinţa nu e altceva decât profunzimea, densitatea inepuizabilă a acestei iubiri. S-ar putea spune că fiinţa e relaţională, ceva ca un fel de înăuntru (iradiere) al comuniunii. Astfel “bunătăţile” Duhului, al căror “vistier” este, adică locul dăruirii şi al răspândirii, înseamnă harul, viaţa de după înviere, “lumina vieţii”, spune tot sfântul Ioan. Sfântul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împărăţia lui Dumnezeu - piatră preţioasă, grăunte de muştar, dospitură, apă, foc, pâinea şi băutura vieţii, cămară de nuntă … [Sfântul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a]

De aceea textul rugăciunii completează cuvântul “bunătate”, care ar putea avea o conotaţie de static, cu “viaţă”. Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este “dătător de viaţă”. Se pare că “viaţă” este cuvântul cheie atunci când se vorbeşte de Duhul. Sigur, în greceşte, există doi termeni distincţi: bios, pentru viaţa biologică şi zoi pentru viaţa spirituală, sau mai degrabă viaţa ca temelie şi desăvârşire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur că aici nu e de făcut nici o distincţie, decât poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însufleţit de Suflarea divină. Aşa se întâmplă cu aceste structuri invizibile, aflate în mişcare, care fac ca tendinţa generală spre dezagregare, spre haos, spre entropie să se schimbe în reintegrare, în complexita>te din ce în ce mai subtilă, aşa încât mereu viaţa să nască din moarte, reprezentare clasică a Crucii, a morţii ca premisă a învierii. Un mare fizician a putut să afirme că lumea musteşte de inteligenţă! Duhul este prezent şi activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin acea mare mişcare a eros-ului care marchează, intensifică orice existenţă şi prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totuşi, dacă se poate spune că tot ce e viaţă, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp şi de multe ori încă anonimă - ceea ce sfântul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] - această viaţă este întotdeauna legată de moarte. Însă de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personală a lui Afflatus, sau Spiritus (ca să reluăm vocabularul sfântului Irineu) este descoperită. Sau mai degrabă descoperită-ascunsă, sintagmă care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunică, începând din potirul euharistic, o viaţă curată, o viaţă care asumă şi care deturnează moartea: astfel încât atâtea morţi parţiale, stigmate de neevitat ale existenţei noastre, şi în final chiar moartea noastră biologică, sunt de acum încolo paşti, adică treceri iniţiatice. Moartea, în sens global, fizică şi spirituală, în acelaşi timp, este oarecum în spatele nostru, îngropată în apele botezului (al voinţei, al lacrimilor sau al sângelui - ce ştim noi?). Fundamentul existenţei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Şi dacă acordăm atenţie acestei prezenţe, dacă scormonim până la ea, până la întinsele ei pânze de tăcere, de pace şi lumină, teama din noi se schimbă în încredere, lacrimile, în haină de nuntă, haina sărmanului, – bună, proastă, nu contează, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospăţ numai şi numai prin har.

Duhul este şi Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, această depăşire pe care o identificăm cu rădăcinile fiinţei noastre, într-un preaplin al inimii care se transformă în mărturisire şi care ne învaţă să vedem în Hristos pe Domnul şi să murmurăm întru El, cu El, Avva Tată, un cuvânt de tandreţe, de încredere şi respect. Duhul aprinde inima şi deschide în noi “ochiul inimii”, “ochiul de foc”, care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, “rugul aprins” al lui Hristos care vine. “Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu şi cel prin care El mă vede pe mine este unul singur, acelaşi”, spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], şi acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu mai suntem prizonieri în timp şi spaţiu, ci se deschide în noi o respiraţie mai profundă, aducând cu sine o bucurie sfâşietoare, căci “respirăm Duhul”, după admirabila formulă a Sfântului Grigorie Sinaitul [Mică filocalie a rugăciunii inimii, prima ediţie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul “despărţiţi de toţi şi uniţi cu toţi” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lecţiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem să iubim cu adevărat, cu o dragoste care nu mai ţine nici de înfrângere, nici de biruinţă.

Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, Îl ghiceşte, ca să vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor şi aş adăuga eu, în misterul umanismelor şi ateismelor providenţial revoltate de atâtea caricaturizări ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, formă sociologică şi adesea derizorie, ci lumea în Biserică, o Biserică fără graniţe, în care comuniunea sfinţilor s-ar lărgi într-o comuniune a tuturor marilor trăitori, creatori de viaţă, de dreptate şi frumuseţe şi chiar a tuturor marilor nefericiţi, care au vrut “să sfârşească odată cu judecata lui Dumnezeu”, cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, şi ne-a făcut să intuim şi noi “crucea ca pe o judecată a judecăţii” [Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări către Thalassius, 43].

În inima acestei Biserici fără hotar, a acestei “iubiri nesfârşite”, cum îşi intitula cea mai frumoasă carte “un călugăr al Bisericii din Orient”, o presimţim, o mărim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da naştere Cuvântului, a dezlegat tragedia libertăţii umane. Căci Duhul, dacă este primit de libertatea noastră, o eliberează şi o face să rodească, îi oferă un spaţiu infinit de creaţie, o impregnează cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxă foloseşte aceeaşi expresie pentru a caracteriza şi Duhul şi pe Fecioară: Duhul panaghion, preasfânt şi Fecioara panaghia…

Vino şi Te sălăşluieşte întru noi

Vino, mai spune rugăciunea noastră. După ce ne-a asigurat că Duhul este pretutindeni şi le împlineşte pe toate, ea ne face totuşi să implorăm: vino. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel care ne cheamă, este pentru că, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple şi pe noi.

După ce creează lumea, Dumnezeu se dă oarecum la o parte, pentru a le da consistenţă proprie creaturilor Sale. Şi acest spaţiu, loc liber, spun Părinţii, se înscrie în libertatea omului - şi a îngerului: el conferă refuzului omului, exilului voluntar al “fiului risipitor”, o dimensiune cosmică, astfel încât frumuseţea lumii, care vine la început din mărirea lui Dumnezeu, devine magică, nostalgică, grea de tristeţe, lunecând spre o împietrire disperată. Astfel încât până şi splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acţionează ignorându-l şi distrugându-l pe celălalt. Duhul care ne poartă în El, Care ne dă viaţă şi ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviinţarea noastră, fără chemarea noastră. Trebuie să ne rugăm: “Vino”.

“Vino, Persoană, ce nu poate fi cunoscută. Vino, bucurie nesfârşită, vino lumină care nu apune… Vino, înviere a morţilor… Vino, Tu Cel care eşti de-a pururi şi Care, în orice moment, Te îndrepţi spre noi, cei tăvăliţi în poftele iadului… Vino, suflarea şi viaţa mea” [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefaţă la Imnele iubirii dumnezeieşti ]. Aceasta este partea omului şi cererea devine foarte precisă.

Lumea locuieşte în Duhul. Pe acest univers, pe care astăzi îl putem cerceta până la miliarde de ani-lumină, sfântul Benoît de Nursie l-a văzut într-o clipă ca pe un fir de praf într-o rază din lumina dumnezeiască. Sfântul papă Grigorie cel Mare amintea această viziune în Dialoguri-le sale, iar sfântul Grigorie Palama înţelegea raza ca pe energiile divine care se revarsă prin Duhul Sfânt. Creaţia nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte, o apără, dar în acelaşi timp El este alungat de om din inima acestei creaţii, căci inima ei este omul însuşi. Se poate deci merge până la a se afirma că, dacă lumea locuieşte în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, căci omul deţine, ca pe o putere, un fel de cheie inversă, luciferică şi cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifestă forţele neantului, concretizat în mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de ţară [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casă. Ea a consimţit ca El să se întrupeze în chiar sânul creaţiei Sale, ca pentru a o recrea. “Dumnezeu a creat lumea Sa să-şi găsească o mamă”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primeşte pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-şi plece capul, în afara iubirii “mariale” a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locaşul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinţa Fiului întrupat. Cu o condiţie fundamentală, aceea ca omul să se roage: “vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”.

Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea

O, fără îndoială că e de ajuns o scânteie de bucurie amestecată cu recunoştinţă, e de ajuns, în faţa zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de nelinişte în care să se topească autosuficienţa, un pas înapoi în faţa ororii – nu, nu vreau să fiu complice –, o privire de copil a cărei inocenţă uimită mă dă pe faţă, un moment de pace interioară, în care inima se trezeşte: numai chipuri, şi faţa ascunsă a pământului, pământul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pământul este un înger”, în Pământ ceresc şi trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pământul ceresc, pământul-taină pe care îl evocam mai sus în legătură cu extazul, în acelaşi timp ceresc şi pământesc, al unui Alioşa Karamazov.

Dacă există o fericire îndeosebi iubită de oamenii înduhovniciţi ai Orientului creştin, aceasta este: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Această fericire nu este una de ordin moral, aşa cum este prea des interpretată. Este vorba mai ales de deschiderea şi de limpezimea “ochiului inimii”: oglindă acoperită de necurăţie, care trebuie curăţată şi lustruită, izvor îngropat într-o viaţă decăzută, care trebuie scos la lumină pentru ca să se transforme în apă vie.

Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligenţă, ardoare, dorinţă – este chemat să se adune pentru a se depăşi pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curăţită nu numai de “gândurile spurcate”, obsesie culpabilizantă, ci de orice gând. Numai atunci, cufundată în propria lumină, care nu poate fi decât o transparenţă, conştiinţa conştiinţei devine “punct zero”, simplu loc de primire, cupă oferită, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaşte, Cincizecime interiorizată, focul Duhului.

Această temă a întinăciunii - a degradării, spun asceţii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluţia evanghelică, aceea care eliberează omul de dualismul infinit de complex şi de codificat al sacrului şi al profanului, al purului şi al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură, conform unei dietetici a permisului şi a interzisului: Sfântul Augustin, maniheu, vreme de mai mulţi ani, a luat cunoştinţă de o întreagă gnoză, menită să facă distincţie între luminos şi tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu şi lumină a melonului (pepenele galben). Şi în zilele noastre, cu cât suntem mai ghiftuiţi, cu atât mai mult căutăm distincţii analoage, sacrul constând în zvelteţea corpului, pe care ni l-am dori veşnic tânăr.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdăreşte este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: aşa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava deşartă, dorinţa, nebunia. Aceste ispite ajung în inimă, venind din adâncimile inconştientului - personal, dar şi colectiv, prin hipnozele politicii -, şi trebuie să ştim a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo să ardă sau să se transfigureze … În felul acesta necurăţia şi pervertirea pot fi smulse cu tot cu rădăcină, care nu este alta decât moartea şi nenumăratele măşti care o disimulează. Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează şi deviază forţele vieţii, îl împiedică pe om să înţeleagă că are nevoie să fie mântuit, pentru că altfel va muri şi nu va avea parte decât de neant şi de coşmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedică pe oameni să înţeleagă că formează cu toţii un singur Adam, mădulare ale aceluiaşi trup, mădulare unii altora. Şi cum noi nu ne putem curăţi singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul: Vino şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea.

Cea mai bună psihanaliză nu poate – şi e deja mult – decât să ne deschidă ochii asupra jocurilor şi mizelor dorinţei şi morţii din noi, ea permite posibile deplasări care ne uşurează, aşa cum se întâmplă când mutăm o greutate de pe un umăr pe celălalt, dar fără o adevărată eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul său, pentru că descoperise legea conservării energiei. Pe această energie - aici vitală, psihică - mutată de colo-colo, mereu conservată, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica şi transfigura în bucurie pascală. Puterea morţii e zdrobită. Sau: de data aceasta nu ne mai mulţumim să schimbăm locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vântul de aiurea să intre şi să purifice atmosfera.

Da, să-L implorăm pe Duhul, de profondis, din măruntaiele pământului, printr-o asceză a renunţării, o asceză de încredere şi smerenie.

… şi mântuieşte sufletele noastre

A mântui, a salva - adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) -, înseamnă a-l elibera de sub jugul morţii şi al iadului, de această “viaţă moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viaţa, de uciderea celuilalt şi de sinucidere şi fără îndoială, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic şi dacă se lasă stăpânit de teamă şi de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieşire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos “coboară” în iad şi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieşte omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte şi omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufleteşti, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină –”lumina vieţii”, lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruieşte pământul celor vii, acelora care nu îşi îngroapă “talanţii”, ci îi înmulţesc. Mântuirea nu este numai salvatoare, ci şi însufleţitoare, dătătoare de viaţă.

De aceea, atunci când rugăciunea zice: Mântuieşte sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mântuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temniţa trupului. Sufletul, aici, desemnează persoana care transcede şi care face posibilă existenţa întregii noastre fiinţe, pe care o face opacă sau luminoasă; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credinţă, aşa cum arată exemplul contrastant al tâlharilor răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos. S-ar mai putea spune şi că sufletul este viaţa în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observă bine în anumite texte evanghelice, unde nu se ştie exact dacă trebuie tradus prin “suflet” sau “viaţă”. Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima - acest “trup din cele mai adânci profunzimi ale trupului”, spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfântului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultăţile noastre, toate simţurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc şi cel cosmic. Astfel se pregăteşte, se anticipează printr-o saturare de viaţă – “trupul meu moare, dar eu nu m-am simţit niciodată atât de viu” – învierea morţilor în unitatea unui Adam total şi transfigurarea Cosmosului, când Duhul Sfânt, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pământului, “chip al chipului” din care sufletele îşi vor lua trupurile, în acelaşi timp credincioase tainei originare şi înnoite la Parusie.

Reluarea adresării directe: “vino”, “Te sălăşluieşte”, “mântuieşte”, aminteşte că Duhul este o “persoană, ascunsă, dar absolut reală, pe care o auzim grăind şi pe care o vedem lucrând în Faptele Apostolilor. O persoană, trebuie specificat, nu în sensul psihologic şi social pe care l-a căpătat acest cuvânt, ci un “ipostas”, adică Dumnezeu însuşi făcându-se suflarea noastră, adâncimea noastră de taină, viaţa noastră. Între apartenenţa noastră strivitoare la lucruri, la materie şi certitudinea de neînlăturat că suntem altceva, există această pânză de foc, indestructibilă, Duhul.

Şi, în fine …Bunule

Trebuie să ne întoarcem la conotaţia ontologică şi din ebraică şi din greacă a cuvântului “bun”. În cartea facerii, la sfârşitul fiecărei zile simbolice a creaţiei, citim: “Şi a văzut Dumnezeu că este tob”, termen care se traduce şi prin frumos şi prin bun.

Iată de ce în versiunea greacă a Septuagintei realizată la Alexandria între secolele al V-lea şi al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamnă frumos, şi nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiinţei care, creată şi recreată prin Cuvântul, însufleţită şi desăvârşită prin Duhul, reflectă viaţa divină şi, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemată să se unească cu ea. Vocabular de artizan, sau de ţăran, pentru care bunul, dacă este cu adevărat bun, nu poate fi decât frumos. Lăsând la o parte distincţiile noastre care ţin de estetică: vechile unelte erau frumoase pentru că erau de folos.

Bunătatea - frumuseţe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creaţia Sa, extaz care face în acelaşi timp unitatea şi diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, constă tocmai în această expansiune a Uni-Diversităţii trinitare, într-o lume în care diferenţa poate fi sursă de războaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferenţiat, ci la o armonie cu atât mai vibrantă cu cât se naşte din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevărat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezultă cea mai frumoasă armonie… [Fragment 8] Căci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbâcsit, ci şi diferenţa vine de la Dumnezeu şi Îl defineşte. Duhul de bunătate şi frumuseţe fixează pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecărei creaturi. “Întreaga lor fiinţă va fi salvată şi va trăi din plin şi de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeieşti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseţii, o frumuseţe care radiază de forţa bunătăţii.

Aici trebuie discutată tema îndumnezeirii: “Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”, spun Părinţii, nu lepădându-se de umanitatea Sa, ci desăvârşind-o în Hristos, sub flăcările Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: “Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător de trup), pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de Duhul) [Despre întrupare şi împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevăr, la omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet şi prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflării Duhului.

Bunătatea Duhului nu se manifestă numai în transfigurarea uneori evidentă a sfinţilor, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit ţesătura fiinţei, pe care o sfâşie ura şi cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlineşte zilnic această ţesătură: ca şi acele bătrâne cu faţa ca un lut crăpat, crisalidă ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul morţii, trupul cel din Duh.

Frumuseţea Duhului se exprimă în calitatea unei priviri care nu judecă, ci primeşte şi face posibilă existenţa celuilalt. În expresia gurii, leagăn al surâsului.

Tu, care eşti bunătate, Tu, frumuseţe, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care eşti suflarea suflării mele şi “viaţa vieţii mele”, cum spunea Sfântul Augustin.

În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar şi poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul său cel Sfânt “peste noi şi peste darurile ce s-au pus înainte”, pâinea şi vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenţi ca jertfă şi jertfa acestora.

Rugăciunea pe care tocmai am comentat-o cu stângăcie este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii şi a universului, pentru venirea Împărăţiei, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii Tatăl nostru ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt.

(Olivier Clement, „Trei rugăciuni:Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)


Când norii tuna, iar oceanele vuiesc, ele te cheama: Domnul nostru!
Când meteoritii cad si focul izbucneste din pamânt, ele îti spun: Facatorul nostru!
Când bobocii florilor se deschid si ciocârliile aduna fân uscat ca sa le faca puilor cuiburi, ele Iti cânta: Stapânul nostru!
Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tau, îti soptesc Tie: Tatal nostru!

A fost o vreme, îndelungata, cumplita vreme, când si oamenii îti ziceau si Te numeau Domn, sau Facator, sau Stapân! Asa a fost, cu adevarat, când omul simtea ca este numai un lucru între lucruri. Dar acum, multumita Fiului Tau Unuia-Nascut si Celui mai bun dintre fiii Tai, am învatat numele Tau cel adevarat. Drept aceea si eu îndraznesc sa Te chem împreuna cu Hristos: Tata!
Daca Te numesc Domn, cu frica ma plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor.
Daca Te numesc Facator, ma despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul sau.
Daca Te privesc si zic Stapân, sânt ca o piatra între pietre si ca o camila între camile.
Dar daca deschid buzele mele si soptesc Tata, dragostea ia locul fricii, pamântul priveste înaltat mai aproape de cer, si merg alaturi de Tine ca alaturi de un prieten în gradina acestei lumi, împartasind slava si puterea Ta.
Tatal nostru! Tu esti Tatal nostru, al tuturor: Te-as micsora pe Tine si m-as micsora si pe mine daca Te-as numi: Tatal meu!
Tatal nostru! Tu te îngrijesti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tau este împaratia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îti striga: Tatal meu!, în timp ce dragostea Iti striga: Tatal nostru!
In numele tuturor oamenilor, care sânt fratii mei, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
In numele tuturor fapturilor care ma împresoara si cu care m-ai întretesut, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
Eu ma rog Tie, Tata al universului, pentru un singur lucru ma rog Tie: fie ca sa rasara cât mai degraba ziua cea mare când toti oamenii, vii si morti, împreuna cu îngerii si cu stelele, cu cele însufletite si cu cele neânsufletite, Te vor chema cu numele Tau cel adevarat: Tatal nostru!
Carele esti în ceruri

Catre ceruri ridicam ochii nostri întotdeauna când Te chemam si spre pamânt îi coborâm când ne amintim de pacatele noastre, întotdeauna sântem în prapastie din pricina slabiciunilor noastre si a pacatelor noastre. Tu esti întotdeauna întru înaltime, precum se si cuvine maririi Tale si stralucirii Tale.
Tu esti întotdeauna în cer când sântem nevrednici sa Te primim, dar cu placere Te pogori la noi, în salasurile noastre pamântesti, când însetam dupa Tine si când deschidem Tie usa noastra.
Dar si de Te pogori la noi, totusi ramâi în cer; în cer locuiesti, prin cer umbli si cu cerul împreuna Te apleci pâna în valea noastra.
Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al carui duh si a carui inima sânt întoarse de la Tine sau care îsi bat joc când este pomenit numele Tau. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care tine întotdeauna deschisa usa sufletului sau si asteapta sa vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeti.
Daca ar fi sa-l punem alaturi de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalti mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pamântului, ca viata vesnica mai presus de împaratia mortii.
Noi sântem dintr-un material stricacios si putrezitor: cum am putea sa stam la aceeasi înaltime cu Tine, Tinerete si Putere Fara de moarte!
Tatal nostru, Care întotdeauna esti mai presus de noi, apleaca-Te pâna la noi si ne ridica pâna la Tine. Ce altceva sântem, fara numai limbi alcatuite din tarâna ca sa laude slava Ta? Tarâna ar fi muta pentru vecie si n-ar putea rosti numele Tau fara de noi, Doamne. Cum poate tarâna sa Te cunoasca daca nu prin noi? Cum ai putea sa faci minuni din tarâna moarta daca nu prin noi?
O, Tatal nostru!
Sfinteasca-se numele Tau

Sfintindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi însine ne sfintim. Numele Tau este minunat. Oamenii se cearta pe acest pamânt pentru nume: al carui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tau sa fie amintit în aceste certuri, caci toate limbile mult vorbitoare ar amorti si toate marile nume omenesti, împletite laolalta, nu s-ar putea asemui cu numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte!
Când oamenii vor sa sfinteasca numele Tau, roaga natura sa îi ajute. Iau piatra si lemn ca sa faca biserici; împodobesc altarele cu margaritare si flori si fac foc din plante, surorile lor, si iau tamâie de la cedri, fratii lor, si sprijina glasurile lor prin glasul clopotului, si cheama vietatile în ajutor ca sa sfinteasca numele Tau. Natura e curata ca stelele Tale si nevinovata ca îngerii Tai, Doamne. Îndura-Te de noi pentru curata si nevinovata natura, care împreuna cu noi sfinteste numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte.
Cum vom sfinti numele Tau?
Oare prin bucurie nevinovata?
Atunci îndura-Te de noi pentru pruncii nostri nevinovati.
Oare prin patimire?
Atunci cauta spre mormintele noastre.
Oare prin jertfelnicie?
Atunci adu-Ti aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tau este mai tare decât otelul si mai stralucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nadajduieste întru Tine si se lumineaza cu numele Tau.
Nebunii zic: Sântem înarmati cu otel, cine ne poate sta împotriva? Iar Tu nimicesti împaratii cu gâze nevazute!
Infricosat este numele Tau, Doamne! El straluceste si pârjoleste precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricosat, daca nu-i legat de numele Tau. Da-mi, Sfinte, da-mi ca prieteni pe cei în ale caror piepturi este înscris numele Tau, iar de dusmani pe cei ce nu doresc sa stie nimic de Tine -fiindca asemenea prieteni au sa-mi ramâna prieteni pâna la moarte, iar asemenea dusmani au sa îngenuncheze în fata mea si au sa se dea batuti îndata ce o sa se sfarâme otelul lor.
Sfânt si înfricosat este numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte! Fie ca sa ne amintim de numele Tau în tot ceasul bucuriei noastre si al istovirii noastre din aceasta viata asa cum ne amintim de el în ceasul mortii, Tata Ceresc al nostru, Prea-Sfântul nostru Tata!
Vie împaratia Ta

Vie împaratia Ta, Mare Imparate! Ne-am saturat de împaratii care numai la aratare sânt mai mari decât ceilalti oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotriva cu cersetorii si cu robii.
Ne-am saturat de împaratii care mai ieri si-au trâmbitat puterea asupra tarilor si popoarelor, iar astazi se plâng ca îi dor dintii!
Ne-am saturat de ei ca de niste nori care aduc prepelite în loc de ploaie.
Iata, acesta este om întelept. Da-i lui coroana!, striga multimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap sta. Insa Tu, Doamne, cunosti întelepciunea înteleptilor si domnia muritorilor. Vrei sa-Ti repet ceea ce stii deja? Vrei sa îti spun cum cel mai întelept dintre noi a domnit asupra noastra de parca ar fi fost prost bâta?
Iata, acesta este om puternic. Da-i coroana!, striga multimea iarasi, în alta epoca si generatie. Si asa, coroana a calatorit tacuta de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, stii cât pretuieste taria sufleteasca a celor înalti si domnia celor puternici. Tu stii cu câta slabiciune au stapânit puternicii împaratiile lor.
Acum am învatat prin patimire ca nu este alt împarat afara de Tine. Sufletul nostru înseteaza de împaratia Ta si de domnia Ta. Ratacind de colo-colo, oare n-am fost destul de defaimati si de raniti, noi, urmasii vii de pe mormintele micilor împarati si împaratii? Noi ne rugam Tie acum sa vii în ajutorul nostru.
Vie împaratia Ta la aratare - Imparatia întelepciunii, a Parintiei si a Puterii Tale! Fie ca acest pamânt, care de mii de ani este câmp de lupta, sa ajunga casa în care Tu sa fii gazda, iar noi - oaspetii Tai. Vino, împarate, tronul gol Te asteapta! Odata cu Tine va veni armonia, iar odata cu armonia - frumusetea. Ne-am saturat de alte împaratii; de aceea Te si asteptam acum, Mare Imparate, pe Tine si Imparatia Ta!
Fie voia Ta precum în cer, asa si pre pamânt

Cerul si pamântul sânt tarinile Tale, Tata. Pe una dintre tarini semeni stele si îngeri, iar pe cealalta - spini si oameni. Stelele se misca potrivit voii Tale. Ingerii cânta la stele, ca la niste harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneste alt om si întreaba: Ce este voia lui Dumnezeu?
Pâna când n-are sa stie omul voia Ta? Pâna când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai facut ca sa fie deopotriva cu îngerii si cu stelele, dar, iata, si spinii sânt mai presus de el.
Dar iata ca omul, daca vrea, poate sa rosteasca numele Tau mai bine decât spinii, deopotriva cu îngerii si cu stelele. Tu, Datatorule al duhului si Datatorule al voii, da-i omului voia Ta.
Voia Ta este înteleapta si limpede si sfânta. Aceasta voie misca cerurile: de ce n-ar misca si pamântul, care fata de cer e ca o picatura într-un ocean?
Voia Ta este înteleapta. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer si stiu ca stelele se misca asa cum s-au miscat mii de ani, întotdeauna dupa aceeasi lege, si ca aduc vara si iarna atunci când trebuie.
Cu întelepciune lucrând, Tu nu esti niciodata ostenit, Tatal nostru. Nici un lucru nebunesc nu-si afla loc vreodata în planul Tau. Tu esti la fel de proaspat în întelepciune si bunatate acum ca si în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astazi.
Voia Ta este sfânta, fiindca e înteleapta si proaspata. Sfintenia este nedespartita de Tine cum sântem noi nedespartiti de aer.
Orice nu este sfânt trebuie sa suie la cer treptat, însa nimic nesfânt nu se pogoara vreodata din cer, de la tronul Tau, Tata.
Noi ne rugam Tie, Sfinte Tata al nostru, sa faci sa rasara cât mai degraba ziua când voia tuturor oamenilor va fi înteleapta, proaspata si sfânta ca voia Ta, si când toate fapturile de pe pamânt se vor misca în împreuna-glasuire cu stelele de pe cer, si când planeta noastra va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:

Doamne, învata-ne!
Dumnezeule, calauzeste-ne!
Tata, mântuieste-ne!
Pâinea noastra cea spre fiinta
da-ne noua astazi

Cine da trup, acela da si suflet, si cine da vazduh, acela da si pâine. Copiii Tai, Daruitorule Milostive, asteapta de la Tine toate cele de trebuinta.
Cine va lumina fetele lor dimineata daca nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra rasuflarii lor când dorm daca nu Tu, Cel mai neobosit decât toti strajerii?
Unde am putea sa semanam pâinea de zi cu zi daca nu în tarina Ta? Cu ce am putea sa împrospatam aceasta tarina daca nu cu roua Ta cea de dimineata? Cum i-am da viata daca nu cu lumina Ta si cu vazduhul Tau? Cum am putea sa mâncam pâinea daca nu cu gura pe care ne-ai facut-o Tu?
Cum am putea sa ne bucuram si sa Iti multumim ca sântem hraniti, daca nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viata si ai facut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu ma rog Tie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastra. Ce folos daca am pâine numai eu, când fratii mei flamânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine si mai drept daca s-ar lua de la mine o asemenea pâine amara a iubirii de sine; mai bine sa rabd de foame împreuna cu fratii mei. Nu poate fi voia Ta sa-ti dea multumita un singur om în timp ce sute Te blesteama.
Tatal nostru, da-ne noua pâinea noastra, ca sa Te slavim într-un glas si sa ne amintim cu bucurie de Tatal nostru Cel ceresc. Astazi ne rugam pentru ziua de astazi.
Ziua aceasta este mare: în ea s-au nascut nenumarate fapturi noi. Nenumarate fapturi noi, care nu au fost ieri si care mâine nu vor fi, se nasc astazi sub aceeasi lumina a soarelui, împreuna cu noi umbla pe una dintre stelele tale si cu noi dimpreuna graiesc Tie: pâinea noastra.
O, Mare Gazda! Oaspetii Tai sântem de dimineata pâna seara, la masa Ta sedem si pâinea Ta asteptam. Nimeni afara de Tine n-are dreptul sa zica: pâinea mea. Pâinea este a Ta.
Nimeni afara de Tine nu are drept asupra zilei de mâine si asupra pâinii de mâine, ci numai Tu si aceia dintre locuitorii pamântului pe care îi poftesti Tu.
Daca e dupa voia Ta ca sfârsitul zilei de astazi sa fie linia despartitoare dintre viata si moartea mea, ma voi pleca în fata voii Tale sfinte.
Daca e voia Ta ca mâine sa fiu din nou tovaras de calatorie al marelui soare si oaspete la masa Ta, voi da din nou multumita Tie, precum o fac zi de zi.
Si ma voi pleca în fata voii Tale iarasi si iarasi, precum fac îngerii din cer, Daruitorule al tuturor darurilor trupesti si duhovnicesti!
Si ne iarta noua gresalele noastre
precum si noi iertam
gresitilor nostri

Mai usor este pentru om sa greseasca fata de legile Tale decât sa le înteleaga, Tata. Dar pentru Tine nu-i usor sa ne ierti greselile daca noi nu-i iertam pe cei care gresesc fata de noi. Fiindca Tu ai întemeiat lumea pe masura si pe rânduiala. Cum ar putea echilibrul acesta sa se pastreze în lume daca ai avea o masura pentru noi si alta pentru aproapele nostru, sau daca ne-ai da pâine în timp ce noi dam aproapelui nostru piatra, sau daca ne-ai ierta pacatele în timp ce noi ne spânzuram aproapele pentru greselile sale? Cum s-ar pastra atunci masura si rânduiala în lume, Pastratorule al legii, Tata?
Si totusi, Tu ne ierti mai mult decât putem noi ierta fratilor nostri. Noi spurcam pamântul în fiecare zi si în fiecare noapte prin faradelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tau si în fiecare noapte trimiti iertarea Ta cea milostiva prin stele, luminosii strajeri de la portile curtii Tale, Imparatescule Tata al nostru!
Tu ne faci de rusine în fiecare zi, Prea-Milostive: fiindca atunci când asteptam pedeapsa, ne trimiti mila; când asteptam tunetele Tale, ne trimiti seara pasnica, si când asteptam întuneric, ne trimiti stralucirea soarelui.
Tu esti întotdeauna mai presus de pacatele noastre si întotdeauna esti maret în rabdarea Ta cea tacuta.
Vai de nebunul care crede ca Te tulbura cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care arunca suparat un graunte de nisip în mare ca sa împinga întreaga mare din locul sau.
Dar marea doar încreteste pielea sa pe deasupra si prin puterea sa uriasa întarâta în continuare neputinta copilareasca si suparata.
Iata, toate pacatele noastre sânt de obste si sântem cu totii raspunzatori pentru pacatele tuturor. Drept aceea, nu se afla pe pamânt oameni cu totul drepti, fiindca toti dreptii au de luat asupra lor unele pacate ale pacatosilor. Greu e sa fii om drept fara de prihana, fiindca nu se afla nici un drept care sa nu poarte pe umerii sai macar un pacatos. Dar fa-ma sa înteleg, Tata, cum se face ca cu cât mai multe pacate ale pacatosilor poarta pe umeri dreptul, cu atât este mai drept?
Tatal nostru ceresc, Care trimiti pâine de dimineata pâna seara copiilor Tai si primesti greselile lor ca plata, usureaza povara drept-slavitorilor si lumineaza întunericul pacatosilor!
Pamântul este plin de pacate, dar este plin si de rugaciuni; el este plin de rugaciunile dreptilor Tai de deznadejdea pacatosilor. Oare nu este deznadejdea începutul rugaciunii?
Tu trebuie sa fii biruitor în cele din urma. Imparatia Ta se va întemeia pe rugaciunile dreptilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toti oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Si atunci, de ce ar întârzia Tatal nostru sa ierte pacatele muritorilor, dând astfel pilda de milostivire si de iertare?
Si nu ne duce pre noi întru ispita

Cât de putin îi trebuie omului ca sa-si întoarca fata de la Tine spre idoli!
El e împresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte.
Daca-i bogat, îndata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îsi împodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative.
Daca raul bate la usa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul.
Daca îl chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura.
Daca-l îmbii cu toate desfatarile pamântului, e în primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet.
Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el cârteste: Lumea e minunata si în sine, si fara Facator.
Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Când ne chemi la lumina, noi dam fuga la întuneric; când sântem pusi în întuneric, cautam lumina.
Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, însa ne temem sa mergem pâna la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite.
Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, înainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înselat, când am crezut ca esti de fata sau când am crezut ca lipsesti?
In toate ispitele noastre ne întrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeasi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi si în fiecare noapte:
Ce gândesti despre Domnul?
Unde este El si cine este El?
Esti cu El sau esti fara El?
Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot în fiecare clipa, fie ea luminoasa ori întunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru:
Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu si acolo unde nu sânt eu.
Eu tind întotdeauna patimasa mea inima catre Dânsul si mâinile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit.
Cum as putea trai fara El? Asta ar însemna ca pot sa traiesc în acelasi timp si fara mine însumi. Cum as putea sa fiu împotriva Lui? Asta ar însemna ca sânt în acelasi timp si împotriva mea.
Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie.
Sufla insuflarea Ta în sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

Ci ne izbaveste de cel rau

Cine ne va slobozi de rau daca nu Tu, Tatal nostru?
Cine va întinde mâinile catre copiii ce se îneaca daca nu tatal lor?
Pe cine priveste mai mult curatenia si frumusetea casei daca nu pe stapânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca sa fim ceva, dar noi legam prietesug cu raul si astfel ne întoarcem în nimic.
Infasuram în jurul inimii noastre sarpele de care ne temem cel mai mult. Din toata puterea noastra strigam împotriva întunericului, dar întunericul traieste în sufletele noastre: microbii întunericului si microbii mortii. Ne luptam într-un glas cu raul, iar raul se strecoara pe tacute în casa noastra; în timp ce noi strigam, raul cucereste pozitie dupa pozitie si ajunge mai aproape de inima noastra.
Stai, Prea-Inalte Tata, stai între noi si rau, si vom înalta inimile noastre, si raul are sa sece cum seaca sub arsita soarelui izvorul de lânga cale. Tu esti cu mult deasupra noastra si nu simti cum creste raul, dar noi ne înabusim sub el. Iata, raul creste în noi pe zi ce trece, sub ochii nostri, si întinde îmbelsugatele sale roade în toate partile.
Soarele ne spune Buna dimineata! zilnic si ne pune întrebarea: ce avem sa-I aratam Marelui nostru împarat? Si noi Ii aratam doar vechile roade stricate ale raului. Dumnezeule, oare nu e tarâna cea nemiscata si fara viata mai curata decât omul care se afla în slujba raului?
Iata, ne-am zidit casele si castelele prin vai si gropi ale pamântului. Tie nu-Ti va fi greu sa poruncesti râurilor Tale sa înece toate aceste vai si toate aceste gropi, curatând pamântul de oameni si de faptele lor cele rele.
Dar Tu esti mai presus de mânia noastra si de sfaturile noastre. Daca ai asculta sfaturile omenesti, ai fi nimicit lumea pâna la temelii si Te-ai fi îngropat pe Tine Insuti în ruine.
O, Cel mai întelept dintre toti tatii! Tu totdeauna zâmbesti în frumusetea si nemurirea Ta cea dumnezeiasca si, iata, din zâmbetul Tau cresc stele! Intotdeauna prefaci zâmbind raul nostru în bine si altoiesti pomul binelui pe pomul raului, si astfel vindeci cu rabdare Gradina Raiului cea lasata în parasire de catre noi. Tu cu rabdare vindeci si cu rabdare zidesti. Cu rabdare zidesti a Ta împaratie a binelui, Imparatul si Tatal nostru. Ne rugam Tie: slobozeste-ne de rau si umple-ne de bine, Tu, desavârsita desertare de rau si umplere de bine.
Ca a Ta este Imparatia

Stelele si soarele sânt cetateni ai împaratiei Tale, Tata. Inscrie-ne si pe noi în aceasta oaste stralucitoare.
Planeta noastra este mica si întunecata, dar este lucrul Tau, zidirea Ta si insuflarea Ta. Cum poate sa iasa din mâinile Tale ceva care nu e mare? Totusi, prin micimea si întunecarea noastra, noi facem mic si întunecat locul salasluirii noastre. Da, pamântul este mic si întunecat de câte ori îl socotim împaratie a noastra si când ne închipuim ca niste nebuni ca sântem împarati ai ei.
Iata, între noi sânt multi care au fost împarati pe pamânt si care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se mira si întreaba: Unde sânt împaratiile noastre? Si multe sânt împaratiile care nu stiu ce s-a întâmplat cu împaratii lor. Fericit omul care priveste prin nori si sopteste graiuri pe care le aud: A Ta este Imparatia!
Ceea ce numim împaratia noastra pamânteasca e plin de viermi si e trecator ca basicile pe un râu adânc. O gramada de tarâna pe aripile vântului! Numai Tu ai adevarata împaratie si numai Imparatia Ta are Imparat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive împarate, mântuieste-ne de pe aripile vântului! Si fa-ne cetateni ai vesnicei Tale Imparatii, aproape de stelele si de sorii Tai, aproape de îngerii si de arhanghelii Tai, da, aproape de Tine, Tatal nostru!
Si puterea

A Ta este puterea, fiindca a Ta este Imparatia. Asa-numitii împarati sânt neputinciosi. Singura lor putere împarateasca sta în titlurile lor împaratesti, ce sânt de fapt doar titlurile Tale. Ei ratacesc prin tarina, si tarina merge unde vrea vântul. Sântem pribegi, umbre si tarâna miscatoare. Dar si când ratacim si ne miscam, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta fiintam si prin puterea Ta vom via. Daca omul face binele, îl face prin cu puterea Ta, prin Tine; iar daca face raul, îl face cu puterea Ta, însa prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosita bine sau rau, întru întelegere sau fara de întelegere. Daca omul foloseste puterea Ta dupa voia Ta, Tata, atunci puterea Ta este a Ta; iar daca omul foloseste puterea Ta dupa voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui si este rea.
Eu zic, Doamne, ca atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este buna, însa când cersetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc facând ce vor cu puterea Ta ca si cum ar fi a lor, ea este rea. Si astfel, exista un singur stapân, dar sânt si oameni ce întrebuinteaza în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuinteaza particele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogata acestor muritori saraci de pe pamânt. Cauta spre noi, Puternicule Tata, cauta spre noi si nu te grabi sa trimiti puterea Ta tarânii pamântesti pâna ce nu va pregati doua odai ca sa Te încapa: buna-voirea si smerenia - buna-voirea ca sa întrebuinteze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu si smerenia ca sa-si aduca aminte întotdeauna ca toata puterea din lume este a Ta, Mare Datatorul de putere. A Ta este puterea sfânta si înteleapta - dar când se afla în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie sa se spurce si sa ajunga ne-sfânta si nebuneasca.
Tata, Carele esti în ceruri, ajuta-ne sa cunoastem si în fiecare zi sa facem un singur lucru: sa stim ca toata puterea este a Ta si sa întrebuintam puterea Ta dupa voia Ta. Iata, sântem nefericiti, fiindca am despartit ceea ce-i de nedespartit la Tine: am despartit puterea de lumina, si am despartit puterea de dragoste, si am despartit puterea de credinta, si în cele din urma - iar asta este pricina cea dintâi a caderii noastre - am despartit puterea de smerenie. Tata, uneste, rugamu-Te, ceea ce fiii Tai nebuneste au despartit. Ne rugam Tie: ridica la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lasata în parasire si necinstita: fiindca, iata, oricum am fi, sântem copiii Tai.
Si slava, în vecii vecilor

A Ta e slava cea împreuna-vesnica cu Tine, Tatal nostru Imparatesc. Ea tine de fiinta Ta si nu atârna de noi. Nu este slava din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeasi esenta netrecatoare ca si Tine. Da, ea este nedespartita de Tine cum e lumina nedespartita de soarele fierbinte. Cine a vazut mijlocul si marginea slavei Tale? Cine a ajuns slavit fara sa atinga Slava Ta?
Slava Ta cea stralucitoare ne înconjoara din toate partile si ne priveste în tacere, parte zâmbind, parte mirându-se de framântarile si de cârtirea noastra omeneasca. Iar când tacem, cineva ne sopteste în taina: sânteti copii ai Tatalui slavit.
O, cât este de dulce aceasta slavita soapta!
Ce am putea dori mai mult decît sa fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fara îndoiala, este îndeajuns pentru o viata adevarata. Dar, iata, oamenii vor sa fie tati ai slavei. Iar acesta e începutul si culmea nenorocirii lor. Ei nu se multumesc sa fie copii si partasi ai slavei Tale, ei vor sa fie tati si purtatori ai slavei Tale. Si totusi, Tu esti singurul Tata si singurul purtator a toata slava. Multi sânt cei ce folosesc în chip rau slava Ta si multi sânt cei ce se amagesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor.
Tu arati slava Ta, iar oamenii se cearta în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omeneasca este cuvânt. Slava Ta zâmbeste si mângâie totdeauna, slava omeneasca despartita de Tine înfricoseaza si ucide. Slava Ta hraneste pe cei saraci si îndruma pe cei blânzi, slava omeneasca desparte de Tine. Ea este cea mai buna unealta satanei.
Ce caraghiosi sânt oamenii când încearca sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine!
Fost-a un nebun care ura soarele si încerca sa afle un loc ferit de lumina soarelui, care sa fie al lui. El a cladit o coliba întunecoasa si n-a facut ferestre, si a intrat în ea, si statea în bezna, si se bucura ca s-a izbavit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun si astfel de cetatean al întunericului este cel care se straduie sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei!
Nu exista slava omeneasca, la fel cum nu exista putere omeneasca. A Ta este puterea si a Ta este slava, Tatal nostru. Daca nu le împrumutam de la Tine, nu le avem, si ne ofilim ca frunzisul uscat despartit de pom si împrastiat dupa bunul plac al vântului.
Sa fim multumiti, ca sa ne numim copii ai Tai. Nu este cinste mai mare în cer sau pe pamânt decât aceasta.
Ia de la noi împaratiile noastre, puterea noastra si slava noastra. Tot ce am numit vreodata al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tau dintru început.
Intreaga noastra istorie a fost o straduinta nebuneasca de a fauri împaratia noastra, puterea noastra si slava noastra, încheie grabnic vechea noastra istorie, unde ne-am luptat sa ajungem stapâni în casa Ta, si deschide o istorie noua, unde ne vom trudi ca sa ajungem slugi în casa care este a Ta. Iata, mai bun si mai slavit lucru este a fi sluga în împaratia Ta decât a fi cel mai mare dintre împarati în împaratia noastra.
Drept aceea, fa-ne, Tata, slugi ale împaratiei Tale, puterii Tale si slavei Tale, în neam si în neam si în toti vecii. Amin!


Despre păcat

de Arhimandrit Sofronie

Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).

Traducere de Ierom. Rafail Noica


Despre nepãtimirea dupã asemãnarea lui

Dumnezeu

de Arhim. Sofronie


Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “… noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).
Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.
Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.

Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.
Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).

 

Traducere de Ierom Rafail Noica

Despre libertate

 de Arhim. Sofronie

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei - nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei.Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” - Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.
Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei - este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.

Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva - nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie - poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu - nu vreau”.

Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh - Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.
Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.
Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

 

Traducere de Ierom Rafail Noica


Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (I)

 

de Arhim Sofronie


Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeunîn ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

In practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile saleşi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să se înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu…aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa şi să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuşi numai dacă din experianţă a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînţelege mai desluşit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum şi din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau Apostolii şi Prooroci.

 

Traducere de Ierom. Rafail Noica

 

Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (II)

 de Arhim. Sofronie

 Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieşire din această situaţie jalnică, şi anume: a întreba pe părintele duhovnic şi a-i face ascultare. Însuşi Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia şi scria despre ea (cf. Sfântul Siluan - cap.Despre păstori şi duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în realitatea tainei Bisericii şi a harului preoţiei i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la faţă, în chipul lui Hristos , strălucind în chip negrăit.

Plin de credinţa izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar reamintim că el găsea că, chiar omeneşte vorbind , adică în plan psihologic, este uşor să vezi foloasele ascultării faţă de părintele duhovnic; el spunea că atunci când duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment de patima care îl stăpâneşte pe cel ce întreabă, şi, în virtutea acestui fapt, poate vedea lucrurile mai limpede şi se află mai deschis influenţei harului lui Dumnezeu.
Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârşirii; dar aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoştinţei, ci pentru că desăvârşirea ar fi dincolo de puterea şi de capacităţile celui ce întreabă. În ciuda nedesăvârşirii povăţuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credinţă şi dusă până la capăt, va duce negreşit la o creştere duhovnicească. Această cale însă se închide adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om , se clatină în credinţă şi de aceea nu primeşte primul cuvânt al duhovnicului şi i se împotriveşte, opunându-i părerile şi îndoielile sale.

 

Traducere de Ierom. Rafail Noica


Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (III)

 de Arhim. Sofronie

 Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia şi pe care vădit îl asculta Dumnezeu.Părintele Siluan la întrebat pe egumen:

- Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?

- Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:

Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinţei sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea şi grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte cunoaştem şi în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuinţa sa de a nu greşi dând răspuns sau povăţuind, el însuşi se află sub judecata lui Dumnezeu, şi de aceea, dacă se iveşte o obiecţiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia voii lui Dumnezeu şi, ca om, cedează”.

Această credinţă se manifesta foarte vădit în viaţa egumenului Missail. Odată el a chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuşi autorul - n.tr.), încredinţându-i o ascultare complicată şi grea. Novicele a primit-o din toată inima şi, făcând metania de cuviinţă, se îndrepta spre uşă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-a oprit. Înclinându-şi uşor capul şi cu un glas liniştit şi grav, i-a spus:

- Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata eşti liber de răspundere.
Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei hotărâri sau povăţuiri a egumenului Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziţiei sale de administrator, răspundea de obicei: Bine, faceţi cum voiţi , şi nu îşi mai repeta cuvântul. Şi Sfântul Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.

De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreşit poartă pecetea relativităţii, nu îşi poate afla o expresie desăvârşită, şi numai acela care primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii proprii sau, cum se zice adesea “fără judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede că “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt. 29,26). Aceasta este calea credinţei, cunoscută şi adeverită de experienţa milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieţii creştine şi care totuşi depăşesc hotarele vieţii trândave de zi cu zi şi obişnuita puţină experienţă duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulţi pot să înţeleagă cuvântul în chip greşit şi greşit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câştig, el poate naşte daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoinţă cu o prea mare şi mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc”, iar la aceasta se adăuga că greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, şi anume că “cei desăvârşiţi nu grăiesc nimic de la sine… Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârşire, precum nici Apostolii, nici ceilalţi Sfinţi, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta de ei.

Sfântul Siluan desluşea limpede “cuvântul din experienţă” de insuflarea cea de Sus, adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Şi cel dintâi este preţios, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu încredere şi cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinţilor, pentru că cel ce caută către aceştia, caută cu o inimă necredincioasă şi vicleană.

După cuvântul Sfântului, cel care se roagă din toată inima trece prin multe şi felurite stări de rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu sine însuşi, cu patimile, lupta cu oamenii, cu închipuirile; în astfel de situaţii mintea nu este curată şi nimica nu este limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreuna cu inima stă neturburată înaintea lui Dumnezeu, când sufletul simte prezenţa harului în sine şi s-a dat voii lui Dumnezeu, fiind slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor care îl întunecă, atunci cel ce se roagă poate auzi insuflarea harului.

Când cel ce nu are destulă experienţă şi nu poate desluşi cu siguranţă, “după gust”, lucrarea harului de cea a patimilor, îndeosebi a mândriei, se dă acestei lucrări, adică a căuta voia lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci e de neapărată trebuinţă ca unul ca acesta să-l întrebe pe duhovnic, iar el însuşi, în faţa oricărei experienţe sau insuflări duhovniceşti, până la judecata duhovnicului asupra acesteia să ţină fără greş principiul nevoinţei: “nici să primeşti, nici să respingi .

“Neprimind”, creştinul se păzeşte de primejdia de a socoti lucrarea sau insuflarea demonică drept dumnezeiască şi de a se obişnui astfel să “ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” şi să dea închinăciune dumnezeiască dracilor.
“Nerespingând”, scapă de altă primejdie, şi anume: cea de a atribui lucrarea dumnezeiască dracilor şi astfel a cădea în păcatul “hulei împotriva Duhului Sfânt” , aşa cum fariseii atribuiau izgonirea dracilor de către Hristos puterii lui “Veelzevul, domnul dracilor” (cf. Mt. 12,22 -32).

A doua primejdie este mai înfricoşătoare decât cea dintâi, deoarece sufletul se poate obişnui în aşa măsură să respingă harul şi să îl urască şi să-şi însuşească starea de împotrivire lui Dumnezeu, încât să se determine astfel până şi în planul veşniciei şi, ca urmare, acest păcat “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,32); pe când în rătăcirea cea dinainte sufletul îşi poate recunoaşte mai uşor greşeala şi, prin pocăinţă, să dobândească mântuirea, deoarece nu există păcat care să nu poată fi iertat, decât păcatul de care nu ne pocăim.

Despre acest principiu cât se poate de important al nevoinţei - “nici să primeşti, nici să respingi” - şi despre felul în care se aplică în viaţa nevoitorului, ar trebui spuse multe, însă, deoarece în scrierea de faţă ne-am propus să vorbim numai despre situaţiile esenţiale, fără a intra în amănunte, ne vom întoarce la tema cea din început.
Cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârşită, este un lucru rar întâlnit, dobândit numai cu preţul unei îndelungi străduinţe, al unei mari experienţe de luptă cu patimile, după multe şi grele ispite de la draci pe de o parte, şi multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună şi de neapărată trebuinţă tuturor: şi mai marilor, şi ucenicilor, şi bătrânilor, şi tinerilor, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, şi părinţilor, şi copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toţi, fără excepţie, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna şi în toate, fiecare aşa cum ştie, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puţin câte puţin, fiecare să îşi apropie calea sa de calea sfintei voinţe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârşirea.

Traducere de Ierom. Rafail Noica


Despre rugăciunea lui Iisus, de Arhimandrit Sofian Boghiu

     Frati crestini, pe langa acest mod de rugaciune despre care am vorbit pana acum, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii. Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

     Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand - si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelungată - in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse. Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

     La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. M-am bucurat foarte mult, ori de cate ori am auzit despre asemenea persoane.

     Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice : Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi : De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

     Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus. Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a   rugaciunii acesteia, rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri : asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta : tare, soptit sau incet.

     Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.

     Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data. Aceasta rugaciune cere sa fie rostita des, ca sa se poata infige in inima noastra, in centrul fiintei noastre.

     Si inca un lucru trebuie sa mai avem in vedere, si anume : cand rostim rugaciunea, sa fim atenti ca fiecare cuvant al rugaciunnii sa cada pe locul de deasupra inimii, cu doua degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, gasit de Sfintii Parinti, marii rugatori ai rugaciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiintei noastre omenesti, si este deasupra inimii carnale.

     Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.

     Scopul ultim al acestei sfinte rugaciumi este de a cobora mintea in inima, de a unifica aceste doua centre ale fiintei omenesti, mintea si inima. De a realiza un acord desavarsit intre inima si minte. Caci de obicei omul gandeste ceva, dar simte altceva. Vorbeste de bine pe cel ce sta in fata lui, iar in mintea, in inima lui, in adancurile lui, il huleste.

     Cand unim aceste centre, mintea si inima, omul devine o unitate duhovniceasca, si atunci el este intreg, asa cum l-a facut Dumnezeu, om cu adevarat deplin. Prin rugaciunea lui Iisus se realizeaza idealul sfant al vietii noastre omenesti. Pana sa atingem insa acest ultim scop, de innobilare, de sfintire a noastra launtrica, de unificare a fiintei noastre omenesti sfasiate de patimi, avem nevoie de o severa lucrare de despatimire, de o lupta cu noi insine - care nu este deloc usoara -, pentru izgonirea raului din minte si din inima, pentru adunarea mintii care se risipeste in timpul rugaciunii, cum am mai spus.

     Daca nu am fi ajutati de sus in aceste eforturi, lupta noastra cu noi insine ar fi aproape zadarnica. Dar, spre mangaierea si intarirea noastră, avem in ajutor experienta si sfaturile Sfintilor Parinti - aflate in cartile lor si in Vietile Sfintilor, in literatura aceasta a sfintilor parinti, rugatori mai ales - si in tainele Sfintei Biserici, indeosebi Taina Spovedaniei si, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Impartasanii.

     Dar pe langa toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfantului Sau nume, rostind cat mai des pe drumurile vietii noastre rugaciunea. pe care am spus-o : ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

     Si chiar daca marea bucurie a coborarii mintii in inima intarzie, caci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si cand vrea Dumnezeu si harul Sau din noi insine, stradania noastra sincera si statornica de chemare deasa a numelui Domnului este de mare folos.

     Astfel prin ea, prin aceasta rugaciune slabanoaga asa cum ni se pare ca este ea, dobandim simtul prezentei lui Dumnezeu in viata noastra. Simtim ca nu suntem singuri, numai cu oamenii, simtim ca El este de fata. Simtim ajutorul Lui real in viata noastra in rabdarea ispitelor si a necazurilor. Simtim ca ne intareste in credinta, ca ne sporeste dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele, ne lumineaza mintea sa intelegem, sa adancim, sa cugetam la Sfintele Scripturi. Ne ajuta sa intelegem ca bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decat bucuriile pamantesti. Ne ajuta si ne intareste sa implinim cu fapta voia lui Dumnezeu in viata noastra.

     Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvuna pentru intrarea noastra in legatura cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustand cate putin, inca fiind in aceasta viata, din bucuriile si starea fericita de dincolo, pe cat ne este cu putinta noua oamenilor.

     Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune : Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti !

     Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune : ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”. Amin.



Despre rugăciune, de Arhimandrit Sofian Boghiu

     Astazi se sarbatoreste Sfantul Grigorie Palama, teologul rugaciunii. intr-o vreme foarte grea, de raspantii pentru rugaciune, mai ales pentru rugaciunea lui Iisus, cand erau multe diferende si multe critici nedrepte in Muntele Athos, apare acest mare teolog, din partea lui Dumnezeu, care prin intelepciunea sa, prin harul Sfantului Duh mai ales, a dat lamuriri foarte limpezi in ce consta aceasta rugaciune de unire a omului cu Dumnezeu. Si este asezata această pomenire a Sfantului Grigorie Palama, ca si pomenirea Sfantului Apostol Filip, unul dintre cei doisprezece Apostoli, la inceputul Postului Mare.

     In acest post mai ales, ca si in celalalt timp al vietii, avem nevoie de rugaciune. Postul are nevoie de rugaciune si rugaciunea are nevoie de post. Altfel, fara frateasca comuniune dintre aceste doua notiuni, viata noastra ar schiopata. Si de aceea, voi incerca sa va spun cateva cuvinte despre rugaciune.

     Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipsească si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

     Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

     Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

     Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

     Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea sa fie departe de cuvintele rugaciunii.” Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre - ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?” Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

     Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

     Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns - totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti - si-ti va rasplati tie la aratare.

     Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

     Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeanca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

     Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

     Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

     Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

     Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

     Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

     Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila. Cei in drept ii amanau mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

     Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

     Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice? Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

     Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

     Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

     Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti. Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

     Cineva intreaba : ” Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?”

     Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : ” Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu “. La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : ” Nu te cunosc pe tine ! ” si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

     Care sunt foloasele rugaciunii ?

     Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

     Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

     Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : ” Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !”



Povatuire duhovniceasca

Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.
Binecuvintează, părinte!
Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuită si cerească a mântuirii prin mijlocirea dumnezeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare si sfinte si cugetul tău este trist si acoperit ca de o ceată groasă a nesimtirii, care se revarsă asupra sufletului tău si îti tine mintea captivă si legată în întunericul si în umbra mortii, când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauti altă vindecare a sufletului tău, nici vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceată groasă a nesimtirii si să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufletesti, ci să cauti, cât poti de repede, să afli lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul si sufletul, să trezească inima si s-o încălzească spre lucrare si să supună trupul voii sufletului.
Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumărate si diferite virtuti. Dar mai ales si în mod deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu întârzie a naste lacrimile în trup si a le da si sufletului, pentru a se spăla cu ele si pentru a se face mai alb decât zăpada. “Spăla-mă-vei, si mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune profetul.
Dar poate că îmi răspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea si niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ti-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ti-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, mestesug de mestesug, animal de animal si om de om.
Când îti silesti inima cu rugăciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, să stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea aceea a inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roagă din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă si spune rugăciunea în locul acela al durerii si acela care se roagă cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă si fără a simti ca un cutit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeste să înteleagă ceea ce citeste, si cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toti pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse si cel care cercetează inimile si rărunchii, că nu mint.)
Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie pieptul celui care se nevoieste ca în bucăti cu cutitul ascutit.
Acesta este care naste de îndată trezvia. Si uneori lacrimile se revarsă cu zgomot si udă nu numai fata omului, ci si îmbrăcămintea lui si pământul unde stă, alteori se udă de lacrimi numai ochii, iar alteori, asa cum se răcoreste fata pământului primăvara de la răcoarea cerului în timpul noptii, la fel se răcoreste si cugetul si inima pe dinlăuntru.
Dar, iarăsi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne si rana nu se vindecă si inima ta nu se revarsă în lacrimi, din nou poti aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din care izvorăsc si se revarsă lacrimile este deschisă. Izvo rul este deschis, nu a secat.
Altădată le poti înnoi iarăsi cu această rugăciune dure roasă, deoarece spunând din nou rugăciunea cu silintă si cu durere si cu multă atentie, cunosti si tu singur că împreună cu această rugăciune vin si lacrimile din du rerea aceea din care iese si rugăciunea.
Deoarece, de îndată ce silesti inima cu rugăciunea, se deschid înlăuntrul tău si inima si
ochii tăi. Altădată iarăsi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieste trezvia prin contemplarea mintii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată si înăltată, se urcă la frumusetea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase, la cetele cele întelegătoare, la slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tău, la minunarea în fata făpturilor Sale, în fata măretiei Sale si la întelegerea faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea. Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată si limpede se îndulceste nespus. Si îndulcindu-se, înnoieste trezvia în inima ta, iar ochii tăi varsă neîncetat lacrimi, nu mai putine ca la început, deoarece atunci, căzând cu fata la pământ, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până când nu te saturi de plâns si până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii si al bucuriei duhovnicesti.
După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea
privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde
nepurtarea de grijă, dispare putinătatea credintei inimii tale. Si cugetul tău atât de curat se vede (si este cu adevărat), precum este de curat cerul însusi după încetarea ploii.
Aceste lacrimi ti le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărătiei
ceresti, pentru că si tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieste de la tine, după cum spune: “Arderile de tot nu le vei voi”, ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tău: “Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit”. Deoarece durerea
cumplită pe care o simti înlăuntrul pieptului tău si sângele pe care îl scoti afară din inima ta prin silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în fata lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.
Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău si nu în altă parte? Si de ce, acolo,
părea că rugăciunea îti face bucăti-bucâti pieptul tău, ca si când ar fi fost o sabie ascutită?
Si de ce ajungi să scuipi sânge, când negru si rece, când rosu si cald? Acestea ti s-au
întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat si s-a războit rugăciunea cu
diavolul si cu slujitorii lui pentru izbăvirea si pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece
sabia cu două tăisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru că numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăisuri împotriva diavolului, împotriva păcatului spun, ci este si foc mistuitor.
Acolo împărătea satana cu sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele de moarte. Dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până într-acolo silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel fricos si înfricosător tiran. Spunem că s-a înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo. Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut si ceva nevăzut, după cum si pomul cunostintei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut. Si după cum omul este ceva văzut si ceva nevăzut, la fel si Raiul este înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut, tot asa si această perdea este ceva văzut si ceva nevăzut. Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Iti stăpâneste păsunile inimii fără să-ti dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică si cu silirea mintii, simti si tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul lui Lucifer si cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă si să stie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune Grigorie Sinaitul si alti părinti niptici. Dar dacă nu este simtită acea perdea sau cortină a satanei, cum este posibil să simti că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lucru, pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este considerat astfel: Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea si cu întelepciunea si cu judecata rugăciunii inimii, atunci descoperi că si omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum si cel din afară, este coplesit de patimi si înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu si nu-l lasi să se linistească, aducându-i aminte de iadul cel înfricosător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de Dumnezeu, si cu cât se curăteste inima ta cu rugăciunea si cugetul tău este luminat de lacrimi, cu atât vezi mai bine că esti păcătos si desfrânat.
Dar de ce, înainte de a se curăti inima ta si de a se lumina cugetul tău, nu vedeai astfel
sinele tău? Intâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu stiai ce înseamnă îngerii si ce
înseamnă Dumnezeu si Raiul. Acum însă, când inima ta le-a văzut oarecum pe acestea,
datorită curăteniei ei, si cugetul tău le-a văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine
însuti atât de netrebnic si desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor si frumusetea si strălucirea de negrăit si de necuprins cu mintea ale Domnului.
De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât
pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc):
“Am făcut deja si în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semetie, blasfemie,
lenevire, râs peste măsură, betie, lăcomie a pântecelui, ură, ucidere, iubire de argint,
iubire de sine, ambitie, nedreptate, răpire, câstig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simturile si toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o
trebuintă, m-am făcut cu totul laborator al diavolului.” Cine este cel care nu face din
toate acestea mai mult sau mai putin? Toti le facem, ca unii care purtăm trup si locuim în lume si ne lăsăm amăgiti de diavol.
De aceea spunem că acea perdea este vasul răutătii diavolului, este cămara lui, pentru că acolo satana îsi păstrează adunate toate semintele răutătii. De acolo izvorăste desfrânarea, de acolo izvorăste nestăpânirea de sine, de acolo izvorăste risipa, de acolo izvorăste iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinta de câstig urât, hotia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semetia, slava desartă, de acolo provin ura, dusmănia, invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinta cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorăsc toate răutătile, ca dintr-un izvor murdar si urât mirositor. Acest lucru reiese si din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: “Din inima omului ies desfrânările, uciderile, hulele, si acestea sunt care spurcă pe om”, adică atunci când cineva nu se îngrijeste să-si curete pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel dinlăuntru, atunci devine în întregime slab si casă lui satana, de unde izvorăsc si ies toate relele care murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut, iubite frate, că toate relele ies din inimă, unde si-a făcut cuib si casă satana? Acolo îsi agonisise satana toate semintele răutătilor sale si toate născocirile ucigătoare ale răutătii sale, deasupra cărora se odihneste el însusi, ca pe o pernă moale si pretioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această locuintă a diavolului si o zgâltâie cu putere, diavolul se tulbură si se sperie împreună cu îngerii săi răi, precum se tulbură si se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.
Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns si ai înaintat în lucrarea
rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tău, si te îndemn, pune-ti toată puterea în rugăciune pentru a sfâsia acea perdea a diavoluiui.
Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este
mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate păcatele. In momentul în care
vei ajunge să sfâsii acea perdea sensibilă si nevăzută a diavolului si a ta cu silirea
rugăciunii inimii, îti stergi dintr-o dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif si zădărnicesti toate strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutătile tale. Iar această perdea o sfâsii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.
Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaste că ai ajuns la culcusul lupului, care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluseaua Domnului, adică sufletul tău, în ceasul mortii, si să înghită astfel toate lucrările si faptele tale bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte că acolo se ascunde sarpele cel vechi pentru a-ti otrăvi sufletul, în chip minunat si nevăzut se naste o dorintă de a strica această perdea a diavolului cu toată puterea rugăciunii inimii. De aceea, dacă ai ajuns să întelegi lucrările diavolului, miscat de zelul dumnezeiesc, atunci hotărăsti în sinea ta si spui: “Ori eu voi muri în această clipă de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea, împreună cu toată răutatea lui.” In felul acesta scuturi cu multă putere si lovesti acea cortină a diavolului până când reusesti să o străpungi si să o sfâsii de tot. Si dacă rugăciunea nebiruită si puternică ajunge în cele mai adânci unghere, alungă de acolo pe diavol si pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut si minunat tot acel loc si toate acele seminte si cauze ale păcatului si ale patimilor, după care vine de îndată mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune si imnograful: “Arde cu focul nematerial păcatele mele si mă învredniceste să mă umplu de mângâierea ta”.
De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea până la
moarte, până au biruit si au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta cea mai curajoasă? Si unde apare curajul cel mai minunat?
Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmasilor, unde este tronul
împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se trufeste cu multimea mestesugurilor rautatii sale. Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveste sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer si umileste trufia lui.
Spune-mi acum, biruitorule ostas al cerescului si nemuritorului Impărat, când întelegi că a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău si când întelegi că ai înaintat în
rugăciune până la măsura desăvârsirii, ce usurare a războiului trupesc nu simti în sufletul tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică si neîmblânzită a desfrânării să te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunosti că o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieste în tine te apără de aceasta si te păzeste ca nu cumva pizmasul vrăjmas să murdărească curătenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.
Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit si rezidit de Harul
Domnului. Deoarece silinta lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine adeseori slăbiciune mare si o neputintă de nedescris, din pricina căreia poti să cazi la pământ ca paralizat. Si iarăsi spunem că, atunci când ajungi la acele măsuri ale rugăciunii desăvârsite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei împărăteste înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului tău. Atunci ura si dusmănia aproapelui tău nu-si mai află în nici un fel locul în inima ta, deoarece împărăteste în ea compasiunea si iubirea de frati. Atunci simti că este mai bine să te întristezi tu decât fratele tău. Atunci nu mai stii nici ce înseamnă judecata, deoarece Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufletesti ai inimii, cu care vezi numai si numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale firesti si cele fată de Dumnezeu. Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău. Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui tău. La fel si tântarul tău îl vezi mai mare decât cămila fratelui tâu. Iar bârna si cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel rău al sufletului tău (pentru că ochiul răutătii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe niste nimicuri.
Când ajungi la gradul acesta de desăvârsire a rugăciunii, mândria nu-si mai află locul nici măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată ce apare, precum ceata de căldura soarelui. Deoarece atunci locuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus, Care întipăreste si crestează si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, văzând si cunoscând slăbiciunea ta, ti se pare că dintotdeauna oamenii au stiut lipsurile tale si nevrednida ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta cu pietre, pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări si vătăma pe ceilalti oameni cu răutatea ta. Acest dar l-au avut toti sfintii. De aceea unii se numeau si se socoteau pe ei însisi desfrânati si risipitori, fără să fie asa, altii se numeau si se socoteau pe ei însisi barbari si sălbatici, iar altii se socoteau pe ei însisi, si o spuneau tuturor, că sunt cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai putea să te mândresti, atunci când nimic altceva nu doresti în această lume decât să găsesti vreo spărtură de piatră sau o bucătică de pământ, si acolo, plecându-ti capul, să plângi până când se va sfârsi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula nu are nicidecum loc inlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si dimprejurul tău. In locul acestora esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti, care slăvesc puterea numelui lui Hristos,
împreună cu care si tu slăvesti bunătatea Domnului Iisus.Atunci grăirea în desert este în asa măsură îndepartată de la tine, încât n-ai să mai vrei să vorbesti nici ceea ce este de trebuintă, binecuvântând pe Hristos, împreună cu Care vorbesti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru totul străină si nepotrivită cu sufletul tău, deoarece sufletul tău culege în taină evlavia si cuviinta numelui Domnului.
Atunci pofta de a mânca si de a bea vin atât de mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu
doresti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de pâine, ci numai atât
mănânci si bei din acestea cât să trăiesti si să slujesti pe Hristosul tău cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca unul fără trup decât ca unul ce are trup.
Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o pune rugăciunea însăsi, deoarece atunci
rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea cu această simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei de mâncare si al nesatului, ci nici gândul tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.
Această măsură si această rânduială a mâncării te învată rugăciunea în felul următor:
când te asezi la masa ta sărăcăcioasă si de necinste ca să mănânci pâinea ta cea spre
vietuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: “Si pâinea noastră cea spre fiintă dă-ne-o nouă astăzi”! atunci, spun, mâncând cu multă evlavie, te înconjoară frica de
Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în
chip nevăzut, dar simti cu adevărat si vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simplă pe care ai pregătit-o, se îndulceste pe dinlăuntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca si când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată si unul dintre
părinti. Alteori, iarăsi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta mâncare, atunci când mănânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai niste seminte fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ti se pare ca si când ai mânca lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peste gustos. Mâncând si având acest gust minunat, se îndulceste si cugetul tău gustând în sine dulceata de nespus de care se bucură sfintii în cer, mâncând acea pâine cerească si bând nectarul minunat al slavei Domnului.
Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată si de negrăit si de necuprins cu mintea si mai presus decât orice cuget, sfintii se satură în chip minunat de toate
bunătătile.
De aceea spunea si profetul: “Mă voi sătura privind slava ta”. In acelasi timp cu dulceata limbii tale si a mintii rale, tresaltă din tine si rugăciunea, de la sine, si prin aceasta te împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: “Ajunge, ai mâncat!”. Deoarece omul, ca fiintă ratională ce este, nu trăieste numai cu pâine, ci trăieste si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Deci si tu, din momentul în care vei simti înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri
peste măsură, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea de grijă a Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrăit, versi atâtea lacrimi încât nu se udă numai fata ta, ci se udă de adesea si mâncarea ta.
La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului Sfânt,
deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din aceasta cunosti singur că îti este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci si să bei mai mult? Ti se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără întârziere să mai mânânci si să mai bei si te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una pentru că ai mâncat îndeajuns si se va întări inima ta slăbită, si alta pentru că si-a amintit Domnul de tine si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei si al bucuriei dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhovnicească,
am iesit un pic din cuvântul meu în care vorbeam despre durerea din inimă, deoarece
amândouă acestea sunt roade ale aceleiasi rugăciuni. Aceeasi rugăciune este cea care
naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.
Asadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru
inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Si cine este cel care suferă de durere si nu-si încruntă fata? Durerea despre care îti vorbesc este îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu silintă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îti zdrobesti inima cu rugăciunea.
Durerea simtită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la incruntarea fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea inimii, deoarece, amintindu-ti de păcatul tău si cunoscând bine slăbiciunea firii tale, îti zdrobesti fără oprire inima cu rugăciunea si este cu neputintă să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.
Această durere creste o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece atunci când îti silesti inima cu rugăciunea, si mai ales când o faci mult timp, atunci simti în tine o durere mare si permanentă si întelegi cu oarecare presiune că moartea este în om.
Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din partea mortii. Simti moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simti? O simti nu ca venind cu întârziere si
nesigurantă, ci foarte aproape si foarte sigură. Căci durerea care te stăpâneste înlăuntru este foarte aproape de răsuflarea ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simti o exagerată accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a inimii a străpuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat nastere unei răni netrupesti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat si atingând această rană din inima si din pieptul tău, simti o durere puternică. Iar uneori, când durerea creste si devine mai mare, simti în pieptul tău la o singură inspiratie de două si de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva să mai astepti decât moartea? Ce altceva mai poti spera decât plecarea din această lume? Ce altceva poti să mai primesti în gândul tău decât mormântul? Adevărat îti spun, când ai acea durere, moartea ta îti stă în fata ochilor.
Având moartea în fata ochilor, îl ai în fata ochilor tăi în chip tainic si pe Dumnezeu, pe
Făcătorul si Creatorul tău. De aceea spune profetul: “Vedeam pe Domnul meu în fata mea mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde”. Această asteptare a mortii nu este asemenea asteptării mortii celei obisnuite, deoarece asteptarea mortii acesteia, care se întâmplă din pricina durerii născută de rugăciune, este amestecată cu dulceata dumnezeiască de negrăit. De aceea se spune: “Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui”. In timp ce despre moartea păcătosului spune: “Iar moartea păcătosului este rea”. Iar dulceata asteptării mortii este simtită de cei drepti în felul următor:
Silindu-ti inima cu rugăciunea, îti vine durerea. Iar durerea îti aminteste de suferintele si de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos, atunci nădăjduiesti să fii slăvit împreună cu El. Dar când simti că durerea ta te face părtas suferintelor lui Hristos? Si când simti că vrei să mori în această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine vădit acest lucru din cele ce am să spun în continuare. Inainte de a te durea inima din pricina rugăciunii si a suspinurilor, nu simti deloc Harul si nici dulceata crestinismului, nici nu ai vreo înstiintare adevărată despre mântuirea ta, ci te numesti numai crestin, fără să fi gustat si fără să simti cu adevărat, într-un fel sensibil, bunătatea si dulceata lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât pretuieste mai mult decât lumea întreagă. Si atât de dulce si mângâietor este pentru cel care a gustat bunătatea lui, că nici toată dulceata si toată mângâierea acestui veac nu le pot egala. Cât pretuieste si cât de dulce este numele lui Hristos stiu si cunosc numai aceia care au ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare si în fapt din harul si din dulceata numelui lui Hristos.
Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul se hrăneste si creste cu pâinea pământului, iar sufletul se hrăneste si se tine cu Pâinea Vietii. Iar pâinea pământului cu care se hrăneste si se tine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vietii este Hristos. De aceea spune: “Pâinea vietii vesnice să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!”
Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii si fără suspinurile
amare si adânci, acela nu simte bunătatea si puterea si lucrarea numelui lui Hristos.
Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroasă si nu-L mai
simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimtitor fată de mântuirea sufletului său. Insă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugăciunii, de la suspine, de la ispitele cele văzute si cele nevăzute, pe care le primeste si le rabdă din dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cercetează cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credintă vie numele lui Hristos, cu adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în inima lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind nespus de dulce. De aceea spune si profetul: “Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele”. Iar simturilor tale pare ca ceva plin de viată. Se desfată si se bucură urechile tale când îl aud. Se bucură ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii sufletului când îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume împărătesc, este scris în chip tainic si nevăzut de către dumnezeiestii si nevăzutii îngeri în diferite locuri importante pentru sustinerea si alcătuirea lumii.
Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea
rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multă evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie dumnezeiască îi vine si o bucurie de o dulceată nespusă în cugetul său. Pentru că îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat si foarte drag. De aceea încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie.
Inima lui vrea să iasă din piept tresăltând si bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se
bucură în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să
arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos si cum poate lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugăciunii?
Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că a primit deja înstiintare si asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va părăsi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui si din sufletul lui nu mai lipseste nici o clipă numele lui Hristos; “Hristoase al meu! Hristoase al meu!” se spune înlăuntrul lui mai mult decât propriile respiratii. Oriunde priveste si orice vede, “Hristoase al meu” îi vine mai înainte în minte. Orice aude, “Hristoase al meu” se aude deja mai repede. Oriunde merge si oriunde se plimbă, “Hristoase al meu” merge înainte si îl conduce. Când doarme, “Hristoase al meu” doarme împreună cu el. Când mănâncă, “Hristoase al meu” este mâncat împreună cu mâncarea respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, “Hristoase al meu” îi stă înainte.
Dorind să dovedesc că “Hristoase al meu!” “Hristoase al meu!” este sădit înlăuntrul lui,
nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputintă simturilor omului să simtă
ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său, la fel este cu neputintă si cugetului să fie prezent fără “Hristoase al meu! Hristoase al meu!”. Dacă nu sălăsluieste în inima lui Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de
numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune
înlăuntru cu durere. Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. “Este grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici”. Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina rugăciunii, atunci se bucură sufletul si-si găseste linistea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei negrăite si a bucuriei ceresti. Când iarăsi vine durerea, nu se mai odihneste trupul, dar prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată si sufletul se bucură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovnicesti. Si atunci când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceata inimii si a cugetului, deoarece rosteste plângând numele lui Hristos Iisus: “Primeste-mă, Doamne, în împărătia Ta! Primeste-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeste-mă acum, acum. Domnul meu si Dumnezeul meu, primeste-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrăit, din negrăita dragoste si bunătate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard si mă aprind de flacăra nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc si cad în neputintă din pricina despărtirii de Tine!”
Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este înstiintat că Hristos a auzit glasul lui si l-a scris în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi toti dreptii, despre care Scriptura spune: “Si în cartea Ta toti au fost scrisi”.
Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăti numai El le cunoaste, îl mai lasă încă în lume, pentru a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si încetează pentru putin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împutinează durerea (pentru că Domnul voieste să simtim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este si devine mântuire pentru noi), ci se împutinează durerea o dată cu înmultirea lacrimilor. Această durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc si care Il iubesc pe El. Fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această lume, în chip tainic, adică în extaz si în viziune, si nici pentru cealaltă lume nu este înstiintat si încredintat că va fi cu Dumnezeu.
La această durere se ajunge cu multe nevointe si după mult timp cu silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-si sileste de ajuns inima sa cu rugăciunea, este cu neputintă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri si cu multă silintă la această durere. Si numai ce pentru putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însusi se minunează cum a fost cu putintă să o piardă, pentru o clipită de neatentie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseste din nou foarte repede, atunci când doreste, pentru că stie drumul pe care trebuie să meargă pentru a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De ce?
Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din nou de plăcerile lumesti si va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte, născătoare si a lacrimilor permanente si luminoase. Această durere este hrana sufletului, hrana cugetului si mângâiere a mintii. Această durere este bucurie a îngerilor si întristare a demonilor.
Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseste în scurt timp această lume si se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeiestii îngeri. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru om un învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îi încredintează întelesurile ceresti.
Este cu neputintă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă si gând ceresc.
De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înaltă cugetul si mintea lui la cele
ceresti, părăsind ca nefolositoare cele pământesti. Mintea lui se înaltă la cele ceresti când are înlăuntrul său această durere pentru Hristos, deoarece l-a curătit vărsarea lacrimilor si l-a luminat rugăciunea curată, care s-a lucrat în taină în inimă.
Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo caută să vadă pe Acela a cărui dulceată de nespus a gustat-o în parte sufletul lui si inima lui.
Plimbându-se netrupeste, ca unul netrupesc între cei netrupesti, în cele ceresti si
nemateriale, îl găseste pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima lui si a suferit
durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea si văzându-L, pe Cel pe care L-a
văzut proorocul Isaia sezând pe tronul slavei, cade de îndată la picioarele Lui si I se
închină cu nespusă evlavie si smerenie. Si nu numai de această cinste l-a învrednicit
durerea inimii, ci îl face să ajungă si în bratele preadulcelui Iisus si Domnului
Atoatetiitor, precum ajunge pruncul în bratele maicii sale, bucurându-se de sărutarea
preadulce cea mai presus de orice dulceată a Stăpânului si Hristosului său, ochii si gura
lui vărsând în acelasi timp râuri de lacrimi. Si se roagă, rugând pe Hristos să nu Se
despartă niciodată de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui si cu Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la fată si Apostolii au văzut slava lui Hristos: “Bine ne este nouă să fim aici”.
Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dvruiască si nouă această durere a inimii,
mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna cu ochii
mintii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind dezlegate, să-L vedem fată
către fată si să-L slăvim împreună cu îngerii în veci de veci nesfârsiti.

(fragment din lucrarea “Vedere duhovniceasca”)


Ce este o icoană?

O icoană este o imagine (de obicei bidimensională), reprezentând pe Hristos, sfinţi, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria Bisericii.

Sf. Grigore Dialogul (Papă a Romei la aprox. 590-604) vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeţi:

“Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii” (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).

Celor care sugerează că acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră, le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem acum, într-un segment major al populaţiei… copiii.

Icoanele ne ridică minţile de la cele pământeşti la cele cereşti. Sf. Ioan Damaschinul a spus: ”Prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual”. Prin păstrarea memoriei celor pictaţi în icoane, suntem inspiraţi să-i imităm. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoană cu Avraam care-l jertfea pe Isaac “fără să verse lacrimi”. Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Şaptelea Sinod Ecumenic: “Dacă unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit şi i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va aduce căinţă şi-i va face bine celui simplu şi needucat”.

Se închină ortodocşii la icoane?

Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.

Fac icoanele minuni?

Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, să încercăm mai întâi să răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca şarpele de arama pe cei muşcaţi de şerpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Împăraţi 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi şi au scos draci (Fapte 19:12)?

Răspunsul la aceste întrebări este Da, într-un anumit fel. Totuşi, ca să fim mai corecţi, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului şi a şarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămăşiţele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt şi prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru că Dumnezeu cinsteşte pe cei ce Îl cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îşi găseşte plăcerea în a face minuni prin sfinţii Lui, chiar şi pe aceste cai indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinţi lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfânt, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism.

Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece Dumnezeu cinsteşte pe cei ce-L cinstesc.

Care este diferenţa dintre închinare şi venerare?

Creştinii ortodocşi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba modernă.

Creştinii ortodocşi cinstesc icoanele, ceea ce înseamnă ca le respectă pentru că sunt obiecte sfinte şi pentru că respectă pe cei pe care îi reprezintă. Nu ne închinăm icoanelor aşa cum nu ne închinăm steagului ţării. Respectul faţă de steag reprezintă aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de cinstire. Aşa cum nu venerăm lemnul sau vopseaua, ci persoana pictată în icoană, tot aşa patrioţii nu venerează ţesătura şi culorile, ci ţara reprezentată de steag.

Acesta a fost felul de gândire al celui de al Şaptelea Sinod Ecumenic, care a decretat în al său Oros: “Acesta fiind cazul, urmând calea împărătească şi învăţătura de inspiraţie divină a Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii soborniceşti - căci noi ştim că este inspirată de Duhul Sfânt, care se află în ea - decidem în mod corect şi după o lungă examinare, că asemenea Crucii sfinte şi dătătoare de viaţă, la fel sfintele şi preţioase icoane pictate în culori şi împodobite cu pietre preţioase sau cu altă materie având acelaşi scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte şi haine sfinte, pe pereţi şi pe străzi, indiferent dacă ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinţilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnaţi să ne închinăm sărutând imaginea şi să ne mărturisim veneraţia (proskenesin), nu adevărată închinare (latreian) care, după credinţa noastră, este cuvenită numai naturii divine, dar în acelaşi fel venerăm imaginea Crucii celei scumpe şi dătătoare de viaţă, Sfânta Evanghelie şi alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie şi lumânări, după obiceiurile înaintaşilor noştri. Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, şi persoana care venerează o icoană venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi şi Tradiţia Sfintei Biserici soborniceşti, care a dus Evanghelia de la un capăt la celălalt al pământului.”

Evreii înţelegeau diferenţa dintre venerare şi închinare (adorare). Un evreu pios îşi săruta şalul de rugăciune înainte să şi-l pună şi săruta Tora înainte să o citească în sinagogă. Cu siguranţă Iisus a făcut la fel, înainte să citească Scriptura în sinagogă.

Primii creştini au înţeles şi ei această distincţie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, şi a cărui martiraj a fost descris de credincioşii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat să-l influenţeze pe magistratul roman să nu le dea voie să ia trupul Sfântului Martir, “ca nu cumva, s-a spus, ei să renunţe la cel răstignit şi să înceapă să se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit şi când era să-l luam din foc, ei neştiind că era imposibil pentru noi să renunţăm la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - deşi fără păcat - sau să ne închinăm altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinăm, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului, care merită aceasta pentru neegalata lor dragoste faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor… Atunci sutaşul, văzând împotrivirea iscată de iudei, l-a pus în mijloc şi l-a ars după obiceiul lor. După aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de preţ decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul curat, şi le-am aşezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm după cum putem, cu bucurie, şi să sărbătorim martirajul lui, aducându-ne aminte de cei care s-au luptat deja şi pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat” (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

Nu interzice Porunca a doua icoanele?

Se pune întrebarea: ce înseamnă “chipul cioplit” în Porunca a doua? O înţelegere literală ar însemna că toate imaginile din Templu călcau această poruncă. Cea mai bună metodă să aflam ce însemnau cuvintele evreieşti folosite aici este să aflăm ce însemnau ele pentru evrei. Când aceştia au tradus-o în greacă, au folosit cuvântul “eidoloi”, adică “idoli”. Cuvântul evreiesc „pesel” nu este niciodată folosit cu privire la imaginile din Templu. Este, deci, clar că pasajul se referă la imagini păgâne, şi nu la imagini în general.

Să privim cu atenţie pasajul din Scriptură:

“Să nu-ţi faci chip cioplit (idol), nici o înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai pe jos decât pământul. Sa nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti (închini)” (Exod 20:4-5).

Dacă interpretăm aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu călcau această poruncă. Dacă însă le interpretăm ca referindu-se doar la idoli, orice contradicţie dispare. Mai mult decât atât, dacă textul se referă la toate imaginile, atunci chiar şi carnetul meu de conducere este un idol şi o încălcare a acestei porunci. Una din două: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.

Lăsând de o parte pentru moment semnificaţia cuvintelor “chip cioplit”, să vedem ce ne spune de fapt textul. Să nu faci x, să nu te închini la x, să nu slujeşti la x. Daca x = imagine, atunci însuşi Templul calcă porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calcă porunca.

Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfăţişări ale lui Dumnezeu? Cum putem, deci, admite icoane ale lui Hristos?

Acest pasaj îi învaţă pe evrei să nu-şi facă o înfăţişare falsă a lui Dumnezeu, pentru că nu L-au văzut; dar noi, creştinii, credem că Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfăţişa “ce am privit” (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan din Damasc:

“În vechime, Dumnezeul neîntrupat şi nemăsurat nu a fost niciodată înfăţişat. Dar acum că Dumnezeu a fost văzut în trup şi a vorbit cu oamenii, aceştia pot face o înfăţişare a lui Dumnezeu aşa cum L-am văzut. Nu mă închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine şi S-a coborât să locuiască în materie, care mi-a pregătit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta să cinstesc această materie care mi-a dăruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.”

Având în vedere împotrivirea iudeilor faţă de imagini, cum au putut primii creștini să accepte icoane?

Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele creştine, ci şi în cele evreieşti din aceleaşi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreieşti bine păstrate de la Dura-Europos, un oraş distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne dă o idee cât de recente ar fi putut fi).

Uneori, în mod greşit, concepţiile lui Iosephus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioadă. Unul din textele mult citate este acela care se referă la răscoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului.

Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloţi. Iosephus, care povesteşte aceste evenimente, a fost el însuşi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor.

El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l-a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însă ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasaseră pe poarta Templului. Concepţiile lui Iosephus erau atât de extreme, încât el considera că până şi înfăţişările de animale de pe Marea de Aramă din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase. (Antichităţi VIII,7,5).

Atitudinea generală a iudeilor faţă de arta religioasă nu era de fapt atât de iconoclastă. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah Zarah 48d): “În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început să picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit” si “În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început să creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit”.

Targumul Pseudo-Ionatan repetă porunca împotriva idolilor, dar adaugă: “o coloană cioplită cu imagini şi înfăţişări poţi să-ţi faci, dar să nu te închini la ele”.

Cele mai vechi scrieri evreieşti pe care le avem conţin ilustraţii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele găsite la sinagoga din Dura Europos (şi cu cele din biserica aflată alături de această sinagogă), care a fost îngropată în secolul al treilea, când persienii au distrus oraşul (vezi “Escavaţiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale şi de Academia Franceză de Inscripţii şi Litere”, Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling).

Este demn de remarcat că cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament şi icoane ale lui Hristos. Predominanţa scenelor din Vechiul Testament arată că aceasta nu era o practică păgâna introdusă de anumiţi convertiţi, ci una evreiască, adoptată de creştini.

Dacă icoanele sunt atât de importante, cum de nu le găsim în Scriptură?

De fapt le găsim în Scriptură - şi încă în multe locuri! Observaţi cât de frecvente erau ele în Cort şi apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

Pe chivot - Ex. 25:18

Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1

Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31

Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Împăraţi 6:23

Pe pereţi - 1 Împăraţi 6:29

Pe uşi - 1 Împăraţi 6:32

Pe alte lucrături din Templu - 1 Împăraţi 7:29,36

Existau deci icoane încotro îţi întorceai ochii.

Diacon John Whiteford
/geocities.com/cortodox/


Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de săvârşire a Sfintei Cruci
Ce spune Biserica şi Sfânta Scriptură despre Sfânta Cruce? Sunt sigur, nimeni nu-şi imaginează ortodoxia fără de Sfânta Cruce a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult ca atât, creştinismul nu s-ar putea identifica pe sine însuşi, fără de Crucea pe care a pătimit Domnul nostru. Însăşi Sfânta Scriptură, prin gura apostolului Pavel strigă: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1;18). Dintre cei care au urât Crucea, cât şi pe Cel răstignit pe ea, dea lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi. Pentru noi, ortodocşii, semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului Omului", despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei.
Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să se înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem însă datori ca să ştim cum corect să ne însemnăm pe noi cu Crucea Domnului. Aşadar, semnul Sfintei Cruci îl facem când:
• Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune;
• Înainte şi după masă;
• Înainte de a ieşi din casă;
• La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;
• Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;
• Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu;
• Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor;
• Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică;
• Seara înainte şi după rugăciunile de seară.
Ce însemnăm cu Sfânta Cruce? Este foarte bine şi frumos când creştinii, din dragoste faţă de Dumnezeu, nu din fanatism înseamnă cu semnul Sfintei Cruci:
• Bucatele care urmează să le mănânce;
• Drumul, înainte de plecare;
• Perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii săi;
Ce cuvinte rostim când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Rugăciunea pe care poate să o rostească atunci când însemnează ceva cu semnul Sfintei Cruci este: „Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu puterea Cinstitei şi de Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin" sau pur şi simplu: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Poate să se întâmple ca cineva în jurul vostru să vă întrebe, nu care cumva te temi de vrăji? Să nu vă fie ruşine. Explicaţile că atunci când cineva dă ceva de pomană, iar cel ce primeşte săvârşeşte semnul Sfintei Cruci o face nu pentru că se teme de vrăji, ci pentru ca lucrul dat, să fie primit: „În numele Domnului", dar totodată şi pentru al curăţi de toată întinăciunea!
Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci? De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi alehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului, dimpotrivă spre osândire. Ea, făcută în bătaie de joc nu ne poate mântui.
Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (vezi şi imaginea).
După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (la buric), ridicăm mâna şi o ducem la dreapta, apoi la stânga, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin" (vezi şi imaginea).
Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin (aşa să fie), pecetluind cuvintele noastre, şi mărturisind că suntem de acord cu această învăţătură.
De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci? Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Obişnuiesc să spun creştinilor din parohia mea că un creştin fără de Cruce la gât este ca un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Simbolistica. În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine ortodoxe, este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a mers la iad (bara a arătat în jos).
De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă.
Împotriva Sectanţilor. Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care se consideră „Martorii lui Iehova", care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens, chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia, agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat să rămână în viaţă.
Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru care a fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie în memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta Tradiţie!
Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânt înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!

Preot Iulian Raţă
www.ortodoxia.md
A adaugit: Preot Iulian Raţă (viostil)

Radio LOGOS
Calendar ortodox
RSS Logos.md
Statistică


Online total: 1
Oaspeţi 1
Utilizatori 0


Check google pagerank for viostil.moy.su
Flag Counter
Copyright Viostil © 2017