Articol apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă.

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

[1] În Rusia, Naşterea Domnului se prăznuieşte pe 25 decembrie după calendarul vechi, adică 7 ianuarie pe stil nou – Anul Nou civil cade astfel în mijlocul Postului.

Publicat in Minuni contemporane.

De catre FAMILIA ORTODOXA – 28.07.2010