Home » 2013 » Februarie » 11 » Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur
Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur
23:02
Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie
Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul
Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai
îmbunătăţiţi.
Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că
este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor
ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne
iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru
pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând
că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne
şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan
Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că
îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului
său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile
şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea,
prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul
Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi,
vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea,
frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau
că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan.
Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau
ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte
era pe numele acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii
aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună,
aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea
Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate,
cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi
care ajunsese pe culmea virtuţilor. Atunci, sfinţii grăiră într-un
glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o
împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său,
îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea
oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este
între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin
şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se
pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost
aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să
aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne
prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una
suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea
acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare
îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie
iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe
altul, pe nume. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se
sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi
pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui
îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi
prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta
ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare,
la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte
pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a
treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte
de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia
sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut
pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face. Sfinţii aceştia
erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor:
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu
capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa
foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar
ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi
din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe
încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr
puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului
desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu
graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea
gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta
Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât
de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi
trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi
fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de
milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de
ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani. Vasile cel Mare era
înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul
plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea
omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu
tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă,
căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe
înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată
învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia
înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor
dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani
şi a cârmuit Biserica cinci ani. Sfântul Grigorie cuvântătorul de
Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar
veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi
veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la
pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă
şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr. Se
cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo
icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta
ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu
strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la
atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea
cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele
de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ
optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece
ani. Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru,
şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor;
şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte
de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin.