Iubitor de învăţătura şi înzestrat pentru carte, Sf. Vasile şi-a îmbogăţit mintea cercetînd, rînd pe rînd, şcolile din oraşul său Cezareea, apoi din Bizanţ, mergînd şi la Atena, cea mai înalta şcoală din timpul său, unde a întîlnit pe Sf. Grigore de Nazians, cu care a legat o strînsă şi sfîntă prietenie.

A fost înălţat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, cînd ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sf. Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvîntul, luminînd creştinătatea şi apărînd dogma Sfintei Treimi. Şi-a atras mînia împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea acestei dogme de capetenie a creştinătăţii.

Sf. Vasile a îndreptat şi unele lipsuri ale monahismului din timpul său, chemandu-i pe monahi să se nevoiască nu numai în folosul mîntuirii personale, ci şi în folosul aproapelui. Este cel dintîi ierarh care a întemeiat, pe lîngă Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnînd pe cei înstăriţi să folosească avuţiile lor, ajutînd pe cei nevoiaşi şi lipsiţi.

S-a mutat la Domnul la vîrsta de 50 de ani, în ziua de 1 (14) ianuarie, plîns de credincioşi şi de necredincioşi, care-l iubeau şi-l cinsteau pentru bunătatea şi înţelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop în Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre în istorie cu numele de Sfîntul Vasile cel Mare.