DESPRE SUFLET, MOARTE SI JUDECATA - 6 Octombrie 2008 - Biblioteca ortodoxă digitală VIOSTIL

Un capitol dintr-o carte a Parintelui Efrem Athonitul de la Sfanta Manastire Antonie cel Mare din Arizona(ucenicul lui Iosif Isihastul).

Unul este adevarul neindoielnic: sufletul omului este nemuritor si dupa moarte intram in vesnicie. Si de aici depinde unde va fi asezat sufletul omului dupa moarte. Sa ne ingrijim deci de sufletul nostru si sa-l avem cat se poate de curat.
Constiinta fiecarui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, cand suntem in viata, sa ne schimbam si sa ne pocaim. Sa-L rugam pe Dumnezeu ca sfarsitul vietii noastre sa fie crestinesc si sa dam raspuns bun la Infricosatoarea Judecata.
Prezenta lui Dumnezeu inseamna prezenta indurarii, iubirii, prezenta imbratisarii lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem imbratisati de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa si astfel ramanem lipsiti sufleteste si suferim. Si toate acestea pentru ca nu avem legatura sufleteasca cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumina; daca noi simtim intuneric, inseamna ca nu avem in noi lumina dumnezeiasca. Daca simtim povara constiintei este pentru ca nu ne-am impacat cu Dumnezeu.
Fiecare om va avea de infruntat greutatea mortii. Insa cu cat devine omul mai duhovnicesc, cu atat mai putin va gusta din chinurile iesirii sufletului. Va trebui sa ne gasim in rugaciune, pocainta si trezvie. Sa fim cu luare-aminte la gandurile, cuvintele, simturile si faptele noastre. Sa rabdam ispitele si sa-i iertam din inima pe cei ce ne invinuiesc.
Orice infaptuim pentru aproapele nostru ni se va intoarce de catre Dumnezeu. Iertam, vom fi iertati, iubim, vom fi iubiti, facem milostenie, vom fi milostiviti. Nu il judecam pe seamanul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face in mod egal. Orice daruim, aceasta vom primi.
Cand cunoastem calea de mantuire, este usoara mantuirea... Este imposibil ca omul care iubeste, care nu judeca, care iarta, trece cu vederea si miluieste, sa rataceasca drumul mantuirii. Sa fim atenti sa nu pierdem mantuirea sufletului nostru, caci lumea intreaga nu pretuieste cat un suflet nemuritor.
Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealalta. Dupa ce se inchid ochii trupului, se deschid indata ochii sufletului si acesta vede lucruri pe care nu le vedea inainte cu ochii trupului.
Sufletul care se nevoieste, care rabda, care crede neclintit in existenta lui Dumnezeu si in viata cealalta, in zilele in care primeste harul se simte ca si cand ar fi inarmat cu armele luminii si capata incredere deplina in Dumnezeul si Parintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la aceasta masura, trebuie ca mai inainte sa depuna aici, in lume, eforturi dupa porunca lui Dumnezeu. Sa rabde ispitele, necazurile, durerile. Sa se smereasca incontinuu. Sa izgoneasca cugetele rele imediat ce acestea isi fac aparitia. Sa fie cu luare-aminte la propria viata. Si atunci, in vremea cand nu se asteapta, va simti cercetarea harului lui Dumnezeu.
Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu si la Dumnezeu se va intoarce. Sufletul este important si este superior ingerilor. Aceasta suflare va pleca in ceasul mortii, il va intalni pe Dumnezeu Tatal si daca a infaptuit lucrarile lui Dumnezeu, se va mantui vesnic, daca le-a facut pe ale diavolului, va merge cu diavolul... De aceea sa ne ingrijim sa ajutam sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugaciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.
Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedeaza, dispare si are valoare nepretuita. Si pentru ca este vesnic si nemuritor trebuie sa avem foarte multa grija de el, ca sa nu-l pierdem. Sufletul nostru piere cand urmam calea pacatoasa, cand ne imbolnavim de cancerul pacatului. Atunci vom avea parte de moartea sufleteasca, care este despartirea vesnica a sufletului de Dumnezeu.
Orice lucru de pe pamant poate fi inlocuit, dar daca pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea sa-l aparam cu orice sacrificiu, stradanie si nevointa.
Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu il iubeste nespus pe om. Sa punem in valoare aceasta mila a Sa, prin pocainta, prin spovedanie si prin viata noastra credincioasa.
Sa intrebuintam timpul si clipele pentru mantuirea sufletului nostru. Sa nu ne atraga lucrurile pamantesti, sa ne fie de-ajuns cele strict necesare.
Sa nu lasam mintea noastra sa rataceasca fara scop. Sa-i dam de lucru numele lui Hristos si al Maicii Domnului. Sa cugetam la moarte, la Judecata, la cum sa facem binele, la cum sa-L multumim pe Dumnezeu... De vreme ce microbii umbla si ne molipsesc cu ganduri rele, noi sa ne aparam cu rugaciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma; Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-ma; Doamne Iisuse Hristoase, mantuieste-ma.
Rugandu-ne, asiguram sufletul nostru, il pastram sanatos, curat si pregatit.
Moartea este infricosatoare, nu am gustat-o si nici nu o stim. Cand va veni, nu vom putea marturisi despre ea, doar o vom indura... De aceea il vedem pe muribund cum inghite, lacrimeaza si are privirea incetosata. Nu are contact cu cele de langa el si vede alte lucruri... Prin aceasta moarte vom trece cu totii. Sa ne pregatim deci sa infruntam moartea constient, sa nu ne acuze constiinta, si sa avem si fapte bune sa punem in balanta.
Cand omul este pregatit, infrunta moartea infricosatoare cu leacul nadejdii, cu usurarea constiintei. Acestea vin si indulcesc chinul si frica, si dau curaj nelinistii sale.
Trebuie sa ne dam seama ca lumea este desertaciune si ca plecam cu adevarat in viata vesnica. Ne asteapta o alta lume, duhovniceasca, vesnica, sfanta. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea sa se mai intoarca nicicand inapoi.