Despre cererile omului către Dumnezeu

Suntem nevrednici noi, oamenii, sa vorbim despre Dumnezeu. Căci „praf şi cenuşă suntem“ şi nu putem noi vesti „măririle şi desăvârşirile“ Lui. De aceea, mai lesne ar fi să plecăm capul, să tăcem şi să vedem de cele ale lutului din care am fost scoşi, lăsând deoparte trufia de a vorbi despre cele de sus. Am fi mai cinstiţi aşa, mai liniştiţi sufleteşte că nu ne întrecem cu ceva ce ar depăşi cu asupra de măsură puterile noastre. Numai că, atunci când, din milostivirea Celui de Sus fiinţa noastră sau măcar gândul nostru s-au îndreptat către Dumnezeu, nu mai putem trăi nepăsători faţă de aceasta. Suntem chemaţi să dăm o mărturie, fiecare după puterile lui, asupra acestei relaţii pe care noi o avem cu Dumnezeu.

Dumnezeul treimic este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl se arată, în teologia Sfinţilor Părinţi, ca un stăpân înţelept şi atotbun, făcător a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, născător al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh. Cu limbajul nostru deficitar şi imperfect putem spune, ca într-o veche rugăciune, că Tatăl are „mărire nemărginită, slavă nespusă, milostivire nemăsurată“. El este cel ce aduce pe oameni de la nefiinţă la fiinţă, făcându-ne pe noi după chipul său, şi tot El ne înzestrează cu toate darurile sufletului nostru. Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, a pătimit moartea, iar acum şade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi întru Fiul pururea se odihneşte, este izvorul darurilor celor dumnezeieşti şi sfinţitorul făpturii. Duhul ne curăţeşte nouă sufletele ca ele să devină locaş al Preasfintei Treimi, ne luminează mintea, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume. Îndreptează şi înnoieşte inima noastră, stinge văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel sfânt al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a făcut lumea şi apoi pe om ca o încununare a ei pentru că a vrut să aibă un partener pe măsura Lui, cu care să împărtăşească iubirea, frumuseţea şi bucuria, starea existentă în sânul Sfintei Treimi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a putea participa deplin la iubirea dumnezeiască, însă s-a dovedit repede nedemn de darul pe care îl primise, l-a refuzat pe Dumnezeu, a preferat creatura în locul Creatorului. S-a constituit pe sine autonom, luând ca punct de reper lumea în locul celui care a făcut-o.

Mai întâi, când se apropie în rugăciune de Dumnezeu, omul este dator să aducă mulţumiri. Căci Dumnezeu nu ne-a lăsat pe noi, cei ce am călcat porunca „în mijlocul păcatului şi a umbrei morţii“, ci a trimis pe pământ, pentru mântuirea noastră, pe Fiul prin care s-a făcut lumea. Iar după înălţarea la cer a Fiului a trimis pe Preasfântul Duh, Mângâietorul, peste ucenici şi apostoli.

După cum ne-a zidit din bunătate, ne-a răscumpărat cu îndurări, aşa îi cerem lui Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne mântuiască. Dacă mântuirea s-ar da după cât face omul, atunci nimeni nu s-ar putea mântui. Dar, „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.“ (Luca 18, 27). Din viaţa păcătoasă pe care o ducem, din cuvintele deşarte rostite, din faptele săvârşite nu este scăpare pentru noi. Noi doar avem întristare de greşelile noastre şi ne îndreptăm spre bunătatea covârşitoare a lui Dumnezeu. El ne va curăţi din greşeli, ne va păzi mintea şi inima de răutăţile lumii, ne va izbăvi de patimi şi de căderea în păcate, ne va îndrepta la limanul credinţei, al nădejdii şi al vieţii veşnice. În tot acest proces, care e viaţa însăşi a creştinului dreptmăritor, în care Dumnezeu ne dăruieşte viaţa curată şi fără de prihană, omul nu este un instrument pasiv. El acţioneză prin toate mijloacele posibile, dar sfinţitor este numai Dumnezeu. Omul nu se poate mântui cu de la sine putere. De aceea, suprema virtute a omului este smerenia, recunoaşterea propriei neputinţe, care conduce la chemarea, plină de nădejde a lui Dumnezeu. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.“ (Ioan 15, 5)

Noi urmăm calea dreptei credinţe, a Bisericii dreptmăritoare, dar a ne mântui nu stă în puterea noastră. Noi ne aruncăm fără de vreo teamă în braţele lui Dumnezeu, iar El, cu judecăţile lui nepătrunse de mintea omenească să ne mântuiască aşa cum ştie. Eforturile noastre, fără să fie în van, sunt, totuşi, insuficiente. Mântuirea e a Domnului. Mai însemnat decât orice efort ascetic, oricât de performant, este lăsarea liniştită, calmă, smerită în voia lui Dumnezeu, nădejdea nedezminţită în mila Lui: făptura Ta sunt, Doamne, să nu mă pierzi pe mine.

Cu toate că suntem jos, potopiţi de ispite şi mâhniri, întinaţi şi nevrednici, totuşi păstrăm predania cea dreaptă: ne încredem numai în Dumnezeu, nu căutăm vreun alt mântuitor, nu căutăm scăpare pe altă cale din starea noastră. Pentru aceasta, în gândurile noastre să ne aducem aminte mereu de Dumnezeu, de pătimirea lui Hristos pentru răscumpărarea noastră, iar astfel să ne păzim de pofte şi de păcate, să iubim dreptatea şi virtutea. Dumnezeu Fiul, ca unul ce a luat trup, ştie slăbiciunea trupului şi a duhului nostru, ştie puterea vrăjmaşului şi a mrejelor ce le întinde ca să îi prindă pe oameni. Pentra aceasta Îl rugăm să fie mereu cu noi, să ne povăţuiască, să ne întărească, să bucure şi să veselească duhul nostru. În schimb, noi ne dăm viaţa noastră lui Dumnezeu, renunţăm la autonomia aducătoare de moarte şi de păcat.

Ce putem să Îi cerem noi lui Dumnezeu: pocăinţă, ură faţă de păcat, viaţă dreaptă, cunoaşterea şi împlinirea voii Lui. Dar, mai presus de toate, pot doar să îmi mărturisesc neputinţele. După păcatele noastre, după necurăţia şi întinăciunea noastră, nu am mai fi avut curajul să ne arătăm Lui. Noi doar răspundem îndemnului lansat de El: că pe păcătoşii ce se pocăiesc, cu milostivire îi va primi. Nu am, după cum frumos spune într-o rugăciune sfântul Isaac Sirul, „inimă plină de durere ca să te caut. Nu am pocăinţă, nici umilinţa care întoarce pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare Stăpâne. S-a întunecat inima mea de cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere.“ În ciuda tuturor acestor neputinţe, reale şi valabile pentru toţi, inclusiv sfinţilor, eu totuşi am îndrăzneala să Îi cer lui Dumnezeu lucruri nemăsurat de mari. Cu toate că îmi simt nemernicia şi neputinţa, eu vreau de la Dumnezeu pocăinţă, inimă îndurerată, căci numai pe calea aceasta voi primi harul de viaţă sfinţitor. „Te-am părăsit, Doamne, să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea.“

* Acest articol este scris ca un comentariu la rugăciunile cuprinse în Acatistul către Preasfânta Treime.

preluat de pe http://www.ziarullumina.ro