După naraţiunea biblică, Dumnezeu este primul care a pus nume: "Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte". Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, pune de asemenea nume: "Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam". Punerea numelui urma în tradiţia Vechiului Testament imediat naşterii, de obicei fiind lăsată în seama mamei copilului, fără însă ca tatăl să fie exclus. În iudaismul talmudic, fapt atestat încă din perioada scrierii Noului Testament, punerea numelui a fost mutată în a opta zi, când băiatul era tăiat împrejur, arătând prin aceasta că nou-născutul îşi dobândeşte identitatea abia ca membru în comunitatea religioasă.

...

Numele, având o încărcătură bogată simbolică, putea reprezenta o scurtă descriere a unui eveniment important, pozitiv sau chiar negativ. Numele primului om născut, Cain, este pus chiar de Eva, care exclamă: "Am dobândit (qaniti) om de la Dumnezeu". La naşterea lui Noe, în ebraică Noah, tatăl său Lameh spune: "Acesta ne va mângâia (yenahamenu) în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre".

Numele patriarhului Isaac, în ebraică Iţhaq, face aluzie la verbul ţahaq, "a râde", aceasta pentru că Avraam şi femeia sa, Sara, au râs când Dumnezeu le-a făgăduit naşterea unui copil la bătrâneţe. La prima vedere făgăduinţa divină părea imposibilă, mai ales că Sara era stearpă. Tocmai de aceea, copilul va purta numele care manifestă "surâsul" îndreptat de Dumnezeu către oameni.

Un alt tip de nume este cel teoforic, cuprinzând numele lui Dumnezeu (El sau Iahve) însoţit de o scurtă construcţie, nominală sau verbală. De exemplu, Ilie, în ebraică Eliahu, înseamnă "Dumnezeul meu este Iahve". Mihael, numele arhanghelului înseamnă "Cine este ca Dumnezeu?", o exclamaţie liturgică prin care se arată unicitatea lui Dumnezeu. Foarte des întâlnit este numele teoforic cu structură verbală. Ismael (Işmael) înseamnă "Dumnezeu va auzi". Israel se tâlcuieşte "Dumnezeu va lupta pentru noi".

IISUS ÎN ORIENT, ISUS ÎN OCCIDENT

Numele Iisus era un nume destul de comun în Palestina sec. I d.Hr. În ebraică el suna Iehoşua sau prescurtat Ieşua, fiind transliterat Iesous în greacă, limbă care nu are sunetul "ş".

Trebuie în acest context să facem o scurtă paranteză. După cum se ştie, în prezent sunt două moduri de pronunţie a limbii greceşti: erasmică (modul vechi de citire, adoptat şi în mediul academic, în special de către filologii clasicişti) şi reuchlinian (modul de citire al grecilor de astăzi, păstrat în spaţiul liturgic şi în mediul teologic).

În sec. I d.Hr. modul de citire al limbii greceşti era încă în trecere de la cel erasmic la reuchlinian. Litera "eta" din alfabetul grecesc era încă citită "e" (fenomen numit etacism), abia ulterior ea devine "i" (iotacism). De aceea întâlnim de exemplu Israel (citirea erasmică, bazată pe pronunţia ebraică), dar şi Israil (citirea reuchliniană), Gabriel-Gavriil, Daniel-Daniil şi exemplele pot continua.

Faptul că grecii pronunţau pe atunci Iesous este confirmat de faptul că latina l-a preluat ca Iesus (Jesus) (sec. I-II dHr.), formă păstrată şi în limbile occidentale. Citirea Iisus este deci de dată mai târzie, ţinând cont de evoluţia modului de pronunţie a limbii greceşti. Este pronunţarea tradiţională a Bisericii Ortodoxe, intrată şi în limba română.

În mediul teologic catolic şi neoprotestant din România s-a impus recent varianta Isus, cu un singur "i". Dacă privim după înţelesul cuvântului se pare că nici una dintre citiri este greşită şi alta adevărată, ci mai degrabă că sunt manifestările propriilor tradiţii, menite chiar diferenţierii confesionale. Ar exista părerea cum că Isus cu un singur "i" seamănă cu vreun cuvânt care ar însemna "asin", "măgar".

Iehoşua înseamnă în ebraică "Iahve va salva, va mântui" sau "Iahve este mântuire", fiind deci un nume teoforic. Rădăcina verbală de la care provine este yaşa, care la forma hoşia înseamnă "a ajuta", "a salva", subiectul putând fi omul (Deuteronom 22,27), judecătorii (Judecători 2,16), regele (2 Regi 14,4), dar mai ales Dumnezeu. Interesant este că verbul hoşia a dat şi forma liturgică hoşia na "mântuieşte-mă, Te rog" sau "mântuieşte-ne, Te rugăm" (Psalmul 117,25), care în greacă a fost transliterat osanna, "osana" (Marcu 11,9-10; Matei 21,9).

CINE S-A MAI NUMIT IISUS

În Vechiul Testament, numele Iisus / Iehoşua a mai fost purtat şi de alte persoane: Iosua, urmaşul lui Moise, cel care i-a condus pe israeliţi şi a cucerit ţara Canaanului (a se vedea cartea biblică pusă sub numele său), un proprietar de teren din Betşemeş (1 Regi 6,18), primarul Ierusalimului menţionat în timpul regelui Iosia (4 Regi 23,8), Iosua fiul lui Ioţadoc marele preot din sec. VI îdHr., din timpul profeţilor Agheu şi Zaharia (cf. Agheu 1,1; Zaharia 3,1 etc.), un levit menţionat în 2 Paralipomena 31,15 (care chiar poartă numele abreviat în forma Ieşua), Iisus fiul lui Sirah, din sec. II îdHr., care a scris o carte de înţelepciune în Biblie.

În Noul Testament, pe lângă Mântuitorul, numele Iisus / Ieşua este purtat de Baraba, tâlharul eliberat în schimbul răstignirii lui Hristos (Matei 27,16 - unele manuscrise), de vrăjitorul Elimas sau Bar-Iisus în Fapte 13,6 sau de Iustus, un creştin provenit dintre evrei menţionat în Coloseni 4,11.

Iosif Flaviu îl aminteşte în "Războiul iudaic" (6,300) pe Iisus fiul lui Anania, care predica în preajma războiului din 66 d.Hr. distrugerea Ierusalimului. În inscripţiile de pe osuarele evreieşti din sec. I d.Hr. apar şase persoane cu numele Ieşua, unul fiind chiar pe osuarul găsit în Talpiot şi intens mediatizat în ultimul timp de Simcha Jacobovici.

Identificarea acelui Ieşua bar Iosef, "Iisus fiul lui Iosif" cu Mântuitorul rămâne o speculaţie istorică, fără nici o bază solidă de argumentare. Din secolul II d.Hr. numele dispare din onomastica grecească şi ebraică, probabil ca o evitare din motive religioase de ambele părţi.

Numele este folosit astăzi în onomastica anglofilă sub forma Joshua sau Josh, iar în ţările vorbitoare de spaniolă ca Jesús. Pentru a fi deosebit de contemporanii cu acelaşi nume, Mântuitorul este numit de către evanghelişti Iisus Galileanul, Iisus Nazarineanul sau Iisus, fiul lui Iosif.

NUME VESTIT DE ÎNGER

Dincolo însă de aceste aspecte istorice, Sfânta Scriptură ne prezintă o viziune teologică foarte importantă. Pentru evanghelişti, punerea numelui Iisus Mântuitorului nu era un fapt întâmplător. În primul rând, numele a fost vestit de către îngerul Gavriil: "Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus". Apoi semnificaţia numelui este comentată în Matei 1,21: "Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor".

Ca Dumnezeu întrupat, numele primit, care se traduce "Iahve (Dumnezeu) mântuieşte", capătă o consistenţă care depăşeşte simbolismul numelor acordate oamenilor obişnuiţi. În Hristos, numele devine o realitate, pentru că El însuşi este Dumnezeu Care mântuieşte. Această caracteristică a numelui Mântuitorului continuă o idee importantă din teologia Vechiului Testament.

Acolo numele lui Dumnezeu însemna aspectul teofanic, lucrarea exterioară a lui Dumnezeu, Care Se manifestă în lume. Fiinţa lui Dumnezeu rămânea transcendentă, dar numele Său era prezent în sanctuar: "Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău" (3 Regi 8,27).

Sanctuarul devine locul unde Dumnezeu pune pomenirea numelui Său (Ieşire 20,24), "locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul (...) ca să-şi pună numele Său asupra lui" (Deuteronom 12,5). Or, dacă pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu-L poate vedea, Fiul rămâne singurul Care, întrupându-Se, îl face vizibil pe Dumnezeu.

SUPRANUMELE DE HRISTOS

Hristos nu constituie numele Mântuitorului propriu-zis, ci este un supranume. El provine din limba greacă, de la verbul hrio "a unge". Hristos înseamnă "Cel uns", corespunzând de fapt ebraicului Maşiah (transliterat în greacă Messias - Ioan 4,25).

"Maşiah" era numit iniţial regele în Israel, pentru că la ceremonialul de investire era uns cu untdelemn de către un preot sau un profet cultic. Regelui David, Dumnezeu i-a promis o dinastie veşnică, făgăduinţă care însă a fost pusă sub semnul întrebării în 586 î.d.Hr., când regatul Iuda îşi pierde independenţa politică.

Dinastia lui David nu va mai fi restabilită, dar profeţiile despre venirea unui descendent davidic, un rege drept ales de Dumnezeu, a generat o intensă aşteptare mesianică. Mântuitorul S-a prezentat pe Sine ca fiind Mesia, dar împărăţia Lui nu era din lumea aceasta (Ioan 18,36), ci era împărăţia cerească, a cărei apropiere chiar a predicat-o încă de la începutul activităţii.

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu - Magistru în Teologie

                                                                                                 www.ortodoxia.md